Ceea ce a reuşit atunci o generaţie politică de excepţie a fost fundamental, în condiţii interne şi externe extrem de dificile care dădeau foarte puţine şanse realizării actului Unirii. Este meritul incontestabil al elitei intelectuale şi politice care a făcut Revoluţia de la 1848 şi, iată, doar un deceniu mai târziu reuşea îndeplinirea unuia dintre obiectivele asumate în proiectul revoluţionar. Mulţi au rămas cu imaginea Unirii din 1859 ca un festival de hore şi dansuri populare care l-a propulsat pe Alexandru Ioan Cuza pe tronul de la Iaşi şi apoi de la Bucureşti. Nu e deloc aşa. Partida Unionistă a avut de înfruntat obstacole dure şi totul s-a jucat pe muchie de cuţit. Dacă s-ar fi cotat la casele de pariuri, foarte puţini şi-ar fi pus banii pe succesul unioniştilor. Să ne imaginăm. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu se făcea Unirea? România nu ar fi existat, întreaga structură geopolitică de la Marea Neagră ar fi fost alta, iar noi poate nici nu am mai fi fost cunoscuţi pe acest pământ sub numele de români.

Conjunctura nu a fost, atunci, liniştită. Dar într-o mare de interese contradictorii ale Marilor Puteri, unioniştii români au avut inteligenţa, curajul şi neînduplecarea de a-şi îndeplini visul. Şi şansa a ţinut atunci cu cei hotărâţi.

Falsificarea alegerilor de caimacamul Vogoride, la ordinele Imperiului Otoman, era pe cale să ruineze proiectul Unirii. Marile Puteri nu aveau decât să ia act de rezultatul deturnat al alegerilor şi să considere că poporul nu işi doreşte unirea, caz politic închis. Mulţi ar fi răsuflat uşuraţi, iar puţinii suporteri ai Unirii Principatelor din rândul Marilor Puteri ar fi fost lăsaţi fără argumentul principal şi anume rezultatul consultării voinţei românilor.

Lucrurile nu au rămas aşa şi din cauza vieţii de familie a ambiţiosului Vogoride care se vedea deja instalat în scaunul domnesc de la Iaşi pentru serviciile prestate în slujba Imperiului Otoman. Dar soţia sa, Ecaterina-Cocuţa Vogoride, partizană a Unirii, a pus mâna pe scrisorile secrete ale soţului care dovedeau că a măsluit alegerile la ordinele otomanilor şi le-a transmis partidei unioniste. Dovezile au fost publicate la Bruxelles, stârnind un uriaş scandal politic internaţional.

Fiind prestigiul şi interesele lor în joc, Regina Victoria şi Împăratul Napoleon al III-lea s-au întâlnit la Osborne, au hotărât anularea alegerilor falsificate de Vogoride şi repetarea lor sub atentă supraveghere. Rezultatul a fost covârşitor în favoarea unioniştilor. Ce a urmat, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn la Iaşi şi apoi la Bucureşti, a pus lumea în faţa faptului împlinit. Se năştea România, şansa istorică a fost fructificată. Dacă ocazia de atunci ar fi fost irosită, e foarte probabil ca România să nu fi existat. Cu atât mai impresionantă este reuşita, cu atât mai mare meritul unor elite politice care au reuşit, nu numai să găsească drumul spre îndeplinirea „proiectului de ţară“, dar să şi obţină sprijinul popular în favoarea cauzei pentru care luptau. Şi aici fiecare a contat. Fiecare a făcut ce a putut, în momentul în care a putut.

A fost posibil pentru că oamenii de acum 160 de ani au dat dovadă de inteligenţă şi de patriotism.

Ce se întâmplă când elitele conducătoare ale unei ţări nu mai au nici una, nici alta nu este greu de închipuit.