Logica, bunul simţ, ba chiar destinul nostru fac stânga-mprejur şi joacă jocul celulelor din capul nostru. În cazuri extreme, credinţa anihilează frica de moarte, setea, foamea, dar, în general, ea dăunează grav sănătăţii mintale. Credinţa în orice e profund legată de religiozitate, chiar dacă nu se raportează la dogmele religioase. Ea are treabă cu magicul, cu iraţionalul, cu tinereţea fără bătrâneţe şi cu viaţa fără de moarte. E curtea miracolelor care înving întotdeauna logica, bunul simţ, modestia şi răbdarea.

Deraparea ideologică a fostului preşedinte a declanşat o nebunie. A urmat noianul de lepădări de Satana (ex-Dumnezeu) în serii violente. Oameni tăcuţi ori umiliţi devin gălăgioşi şi intoleranţi, iar oameni vorbăreţi şi „intransigenţi“ devin şi mai vorbăreţi, şi mai intransigenţi. Dacă înlăturăm zgura cuvintelor, nimeni nu s-a schimbat cu o iotă. Din fericire (ca să nu fiu blamat ori acuzat de rele intenţii) fostul preşedinte nu a făcut decât să pună punctul otrăvit pe „i“. Doar că nu mai are nicio importanţă. Răul a fost făcut. Într-o ţară în care serviciile secrete cresc într-un an cât societatea civilă în zece, nu e absurd să te întrebi dacă armata celor 13 maimuţe a fost sinceră sau a fost în vreo soldă. Dacă opinenţii care distrugeau cu osârdie orice voce critică, orice împotrivire nu erau, cumva, tocmiţi. Atenţie, nu tocmiţi împotriva convingerilor, ci conform lor. Dacă încrederea nestrămutată şi lipsită de îndoieli nu venea din adâncul fiinţei lor – şi a fost pusă la muncă de o altă armată invizibilă. Cum s-ar zice: „Bade (sau mândruţo), dacă tot vrei o ţară ca afară, n-ai vrea să prestezi voluntar în cauza asta?“.

Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar, vorba cronicarului, e omul supt vremi. Tineri, bătâni, deştepţi, canalii sau sfinţi.

Stalin avea o vorbă pentru asta: „idioţii utili“. Dar chiar mă doare inima să văd inşi care şi-au vărsat sângele, snaga şi glagorea întru proslăvirea unei baliverne, convinşi fiind că servesc cauza absolută, batjocoriţi şi făcuţi de ruşine. Linsul clanţelor şi-a schimbat numai polul magnetic, nu şi înţelesul. Lingăul de clanţe va rămâne în istoria muribundei prese româneşti ca imaginea funebră şi ridicolă a cireşei înfipte pe mormântul proaspăt. Nicio altă pedeapsă nu se poate compara cu cea aplicată de fostul preşedinte vechilor aliaţi. Deşi ar fi trebuit să o înţeleagă încă din vremea lui Blaga: pe cine nu te lasă să mori să nu-l laşi să trăiască. Dincolo de satisfacţia meschină (dar satisfacţie, ce mama dracului!) de a vedea că catralioane de laude, bulbucături logice, campanii şi polemici se duc la groapa de gunoi a istoriei, nu se poate să nu-mi pun o întrebare. Este oare posibil să orbeşti din dragoste, din servilism? E posibil să-i spui omului iubit: „Nu mai eşti bărbatul de care m-am îndrăgostit?“. Deşi veţi spune DA, răspunsul e NU. Omul iubit nu s-a schimbat cu nimic. Doar că el divorţează, e sătul. Escrocii  de profesie v-ar putea lămuri. Ei iau omul la pachet, îl evaluează, îl cântăresc şi apoi îl vând. Iar prostia cu bune intenţii valorează greutatea ei în aur. Deşi e nepreţuită.