Nu se evocă decât, în cel mai mioritic chip cu putinţă, imposibilitatea elucidării şi cunoaşterii adevăratei importanţe a evenimentului. Iar când interesul totuşi apare, el e prea repede şi prea în exces dublat de patimă, irascibilitate şi pasiuni politice.

Respectiva indiferenţă, ca şi relativul succes înregistrat de încercările mereu reînnoite de distorsionare a faptelor, nu sunt deloc greu de explicat. Suprasaturaţiei generată de excesul de recurs la istoria trunchiată şi falsificată din vremea comunismului i s-au asociat operaţiunile manipulatorii antimonarhice din primii ani ai regimului Iliescu. Un regim care, într-o anumită perioadă, nu doar că a permis un iresponsabil cult al personalităţii controversate a Mareşalului Antonescu, ci chiar l-a încurajat din motive uşor de bănuit.

Şcoala istorică patronată în vremea socialismului dinastic de Ilie Ceauşescu, şi-a continuat şi sporit acţiunile imediat după 1989, chiar şi în absenţa fostului său administrator, acreditându-se astfel, fără prea mari eforturi, ideea că actul de la 23 august ar fi fost unul de trădare, de predare a ţării în mâna ruşilor, de facilitarea a începutului operaţiunii de comunizare a României. Responsabil pentru toate acestea fiind Regele Mihai. Declaraţiile iresponsabile de acum câţiva ani ale fostului preşedinte Traian Băsescu, insuficient combătute, au sporit confuzia. 

 O confuzie ce s-a manifestat interesat încă din primele luni de după 23 august 1944. Evenimentele din acea zi au fost anexate, falsificate, cosmetizate, recondiţionate, distorsionate şi privatizate de comunişti încă din 1945, în funcţie de interesele lor de moment. Au contat nu adevărul istoric, nu personalitatea adevăraţilor participanţi la eveniment, ci dorinţele şi fanteziile  noilor conducători, sinusoidele luptelor interne pentru putere din partid, intrările şi ieşirile de pe lista de personal de rang înalt a acestuia. La un moment dat, şi-au făcut intrarea în joc necesităţile impuse de exacerbarea cultului personalităţii liderului suprem.

Istoricii oficiali aflaţi în solda comuniştilor români au primit misiunea, aproape imposibilă, de a-i găsi cumva un loc în desfăşurarea unor evenimente în care nu a avut nici cea mai mică implicare lui Nicolae Ceauşescu însuşi. Fiindcă sarcina nu a prea putut fi corespunzător îndeplinită de aceştia, de predispoziţiile şi de aptitudinile lor falsificatoare, fostul secretar general al PCR şi-a luat el însuşi revanşa, punând cu de la sine putere şi în folos propriu lucrurile la punct.

Fiindcă învăţătura marxist-leninistă îmbogăţită cu „neobositele” contribuţii ale lui Nicolae Ceauşescu însuşi, contribuţii „de o inestimabilă importanţă teoretică şi practică”, cum ne înştiinţa propaganda vremii, era decretată ştiinţa tuturor ştiinţelor, cum încă demult, din anii 70, liderului suprem de la Bucureşti i se conferiseră titlurile de doctor în filozofie şi de doctor în economie de prestigioase instituţii academice bucureştene, acesta şi-a ilustrat „competenţele în domeniu”. A făcut-o edictând, în ultimii ani ai domniei sale, o legătură până atunci de nimeni sesizată, fiindcă nu exista în realitate, între revoluţiile de la 1848 şi actul de la 23 august 1944. Aşa încât acesta a devenit, în aplauzele admiratorilor necondiţionaţi şi mereu atent verificaţi ai secretarului general al PCR, momentul desăvârşirii revoluţiilor paşoptiste, adică reper de căpătâi în „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă” inventată de Nicolae Ceauşescu.

La aprope 30 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, românii nu şi-au încheiat, din păcate, socotelile cu actul de la 23 august 1944, la fel cum nu şi-au încheiat socotelile nici cu Revoluţia, nici cu mineriadele, nici cu martie negru de la Târgu Mureş. Iar socotelile parţiale de până acum sunt departe de a fi cinstite. Adică eliberate de fals, de partizanat, de operaţiuni manipulatorii.

23 august 2019 e departe de a fi ziua cea mai potrivită pentru a se vorbi cu calm şi cu responsabilitate despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în urmă cu 75 de ani şi despre consecinţele acelor întâmplări. Controversele din jurul Casei Regale, situaţia tragică în care s-a aflat mulţi ani după Revoluţie Maiestatea Sa, Regele Mihai, autorul eroic al acelei zi astrale din istoria României, contextul pre-electoral nu prea permit toate acestea.

Exerciţiile de istorie contrafactuală fac azi, parcă mai abitir decât cu ocazia altor aniversări ale evenimentului, mai mult rău decât bine. Aceasta deoarece dezbaterile în contradictoriu, altminteri fireşti, sunt iarăşi, dar parcă mai puternic decât oricând virusate de patimile momentului. Stârnite mai mult decât mă aşteptăm şi decât era firesc de pe acum celebra „lege anti-legionară”. Un act normativ prost scris şi frecvent tendenţios interpretat care, poate tocmai de aceea, a relevat cât de sensibili şi înclinaţi spre atitudini extremiste şi spre intoleranţă sunt unii, prea mulţi, dintre compatrioţii noştri. E vorba, în cazul în speţă, despre atitudini amplificate de recentele tulburări din familia regală, iresponsabil mânuite şi supradimensionate de unii în interese proprii.

Poate că doar atunci când vom putea vorbi cu calm şi fără învolburări, agitaţii şi enervări nejustificate despre 23 august 1944 ca şi despre alte evenimente insuficient elucidate din istoria României, vom putea socoti că ţara şi noi, locuitorii, cetăţenii ei, am intrat cu adevărat în zodia normalităţii.

Până atunci avem de-a face doar cu simularea ei.