Mă sună tata acum două săptămâni. Era la Chişinău, aştepta să plece cu tirul spre Italia.

„Am stat patru ore la coadă la consulat şi nu am putut să votez până la urmă. Mai erau cinci oameni în faţă şi au închis uşile“

A plecat mai departe, tăcut, decis să voteze în turul al doilea. Din fericire, 16 noiembrie l-a prins în ţară, în comuna natală, unde a pus ştampila de dimineaţă, apoi s-a urcat în cabină şi a plecat spre Italia.

--

Aproape 400.000 de români din străinătate au ieşit pe soare, ploaie şi frig să voteze. Unii au reuşit, mulţi au rămas pe afară. Au stat la coadă 30 de minute, o oră sau zece ore. Unii au stat toată ziua şi aşa au devenit simbolul nostru şi al democraţiei.

Fiecare ştampilă rămasă uscată a generat câteva ştampile în ţară. Voturile din România s-au înmulţit din ruşine faţă de cei care au dârdâit prin Europa, Canada, Statele Unite.

Le mulţumim, aşa cum frumos zicea Vlad Mixich în acest articol de pe Hotnews, românilor care au plecat din ţară ca să-şi facă şi să ne facă o viaţă mai bună. Românilor care, cum sunt şi mama şi tata, s-au sacrificat pentru ca noi să fim mai bine. Ei au făcut eforturi în toţi anii ăştia şi, poate obosiţi şi resemnaţi, şi-au dat silinţa să iasă la vot. Neputinţa voastră a întărit puterea noastră.

Sunt unul dintre cei care a avut fiori la vederea imaginilor cu românii de la cozi. Ei nu sunt fugari din România. Nu sunt mai puţin români. Sunt pribegi într-o Europă liberă de graniţe. Sunt cei care au profitat de visul european, dar care suferă în fiecare zi din cauza asta.

Acum zece ani mama urca într-un microbuz cu destinaţia Italia, iar tata la volanul tirului. Exist astăzi inclusiv datorită sacrificiului lor.

Mama îngrijeşte bătrâne în Italia. Înainte să îmi ofere un viitor mai bun a stat fără muncă şase luni, a mâncat produse expirate de la supermarket şi nu ne-a zis niciun cuvânt despre asta vreme de mulţi ani. A slăbit 30 de kilograme în primele şase luni acolo.

Tata îşi găteşte pe un aragaz de pe marginea tirului. De când îl ştiu, hainele lui miros a motorină, iar în crăpăturile mâinilor are urme de ulei.

Le-ar fi plăcut amândurora să fie în România. Mama locuieşte cu o bătrână bolnavă de Alzheimer. Au salvat-o laptopul şi telefonul mobil, pentru că se ajută de Facebook, Skype sau Viber ca să ţină legătura cu realitatea din ţară. Altfel, lumea ei ar fi la fel de tristă ca cea a bătrânei pe care o îngrijeşte. I-ar plăcea să fi stat cu noi, în România.

Tatălui meu nu-i plac străinii. Nu pentru că ar fi rasist, ci pentru că nu-i înţelege. Se simte stingher şi nu ştie nicio limbă străină. I-ar fi plăcut să nu aibă patron, să fie stăpân pe afacerea lui şi să nu părăsească România o dată la trei zile.

Mama şi tata s-au îngrijit de viitorul meu de acolo, din Italia. Dacă au putut să facă asta de la distanţă, atunci au dreptul să voteze pentru viitorul meu şi al lor. Unii politicieni au vrut să le transmită că sunt mai puţini români pentru că nu stau aici, între graniţe. Dar eu vreau să le transmit politicienilor că nu între graniţe au avut ei grijă de mine, ci în afara lor. Au avut grijă să vă ofere un copil educat, unul care să gândească aici, în ţară.

Pentru tot ce aţi făcut pentru noi până acum, dragi părinţi, bunici, mătuşi şi fraţi, pentru frigul vostru din oase, vă mulţumim. Aţi muncit 10-15 ani şi aţi mai făcut un exerciţiu de sacrificiu încă două zile.

Responsabilitatea e a noastră acum. Dacă li s-ar da o ţară în care să poată să-şi îndeplinească visurile lor şi ale copiilor, atunci ar veni aici. Nimănui nu-i place distanţa.