Un cititor m-a criticat, data trecută, pentru că n-am reacţionat prompt la porcăria din Parlament. Trebuie spus că, deşi îi dau dreptate întru totul (orice porcărie rămâne o porcărie), editorialistul din mine nu scrie nici din preaplinul inimii şi nici nu se aruncă-n flăcări îmbrăţişând canistra de benzină. Înţeleg pasiunea politică a oricui, cu condiţia să lase loc de bună ziua. Însă ceea ce-i e îngăduit păreristului de rând nu-i e permis comunicatorului, care răspunde cu capul pentru afirmaţiile sale. Cea mai mare greşeală e să te entuziasmezi şi să nu verifici, să nu scotoceşti, pe scurt, să laşi pasiunea să facă treaba murdară. Iadul e pavat cu bune intenţii.

Unii se pot întreba: „Ce mai e de comentat?“ Este, căci, dacă împarţi vinovăţiile, nimic nu e mai nepotrivit decât să-i bagi pe toţi la grămadă. În cadrul votului zdrobitor de săptămâna trecută, s-au găsit câţiva nebuni care să voteze împotrivă sau să se abţină. Şi pe ei îi condamnăm? Mai mult, alţii (şi nu puţini) şi-au pus cenuşă-n cap. Că n-au ştiut ce votează. Publicul a luat foc. Mai ales publicul anti-USL, care a uitat cum dirija Mircea Toader votul, cu deştu-n sus sau în jos. Explicaţia e simplă: aleşii noştri nu se pricep la toate, aşa că delegă responsabilităţile celor mai pricepuţi decât ei. Exact aşa ne urcăm în avion, încredinţându-ne vieţile pilotului, sau ne suim pe masa de operaţie, sperând din toată inima ca medicul să ştie ce face. Aici e şpilul! Acolo sunt vinovaţii dvs.

Şmecheria urmărea scoaterea din culpă a parlamentarilor cu lipici la degete şi îndestularea autorităţilor locale (într-un cuvânt, supraîmbogăţirea baronilor de tot soiul) şi a fost clocită de un grup mic, energic şi foarte hotărât. Recitesc cu oarecare uimire ce am scris data trecută. Uimirea mea nu e că aş fi greşit, ci doar că am limitat, oarecum artificial, dimensiunile balaurului judeţean la autostrăzi. Mecanismul e acelaşi. Mii şi mii de consilieri, primari, şefi şi şefuţi şi-au tocmit un commando legislativ şi au purces la rezolvarea, cu orice preţ, a operaţiunii „banul nostru e al meu“. V-am spus, data trecută, că, în teritoriu, nimeni nu e interesat cine conduce şi de ce. Singurul Dumnezeu local e el, banul public, lipicios şi, dacă se poate, alb. În rest, să se prăbuşească lumea, dar să trăiască bine naşul Pandelică şi mătuşa Tamara! Să se rupă alianţa, dracu' s-o ia, da' noi şi ai noştri să fim fericiţi, acum şi în veacul vecilor. Nu e nimic, absolut nimic altceva la mijloc. Nu e bolşevism, nu e Moscova, nu e Asia, nu e lovitură de stat. Politicieni pofticioşi, nesătui, care au crezut că o să învârtă mesele ca la spiritism. Închipuiţi-vă, numai, câtă jale baronească în teritoriu: să fii ditamai şef de judeţ, preşedinte de Consiliu, primar destoinic şi să priveşti cu jale cum se duce dracului rapiţa. Ce faci atunci? Găseşti la Parlament un pretenar („Bătrâne, scoate-o pe aia cu conflictul de interese şi o să te cinstesc de-a pururi!“), iar acela introduce pe şestache soluţia salvatoare. Tocmai pentru că îmbârligătorii ştiu cum se votează. La comandă! Nu mai căutaţi raţiuni de stat, că nu sunt!

În fine, n-aş vrea să închei fără a adresa un omagiu jigăritului câine de pază al democraţiei: presa. Fără dulăul ăsta răpciugos, costeliv, ameninţat dinspre putere şi dinspre public, şmecherii ar fi destupat văduve Clicquot, pupând România pe portofel.