În aceste structuri, nu există un adevărat climat de comunicare, există doar canale de transmisie a deciziilor luate la vârf. Pentru a exista cu adevărat comunicare internă în aceste organizaţii rigide, ar fi nevoie ca în ele să aibă loc fenomenul dezbaterii. Dezbaterea s-ar petrece în zone mai apropiate de baza piramidei, generând mai întâi un flux de comunicare către vârful ierarhiei, de unde, adunate fiind opiniile relevante ale cât mai multor straturi şi structuri de la bază, s-ar putea lua decizii democratice, în mod natural acceptate de cei mai mulţi membri.

Cum spuneam însă şi în materialul de săptămâna trecută, în partidele româneşti structura piramidală are de foarte multe ori un singur scop: acela de a-l susţine pe şeful aflat în vârf. Iar acest şef îşi recompensează susţinătorii prin favoruri şi poziţii care nu au nicio legătură cu viaţa autentică a unui partid şi nici cu competiţia politică. Mai mult, prin acest tip de comportament arbitrar sunt alimentate anti-valori şi contra-repere etice, care mai degrabă subminează organizaţia decât o ţin laolaltă: invidia, servilitatea, inconsecvenţa. Cu alte cuvinte fidelitatea faţă de şef înlocuieşte fidelitatea faţă de valorile doctrinare care trebuie ele în primul rând să dea structură fermă, forţă şi consecvenţă unui partid.

Despre acest fenomen, al penuriei din ce în ce mai accentuate de consistenţă şi stabilitate doctrinară din politica românească, s-ar putea scrie volume întregi. Dezinteresul faţă de valori şi principii, adică politica fără doctrină, e de fapt una dintre cauzele recrudescenţei periodice a ideii politicii fără partide, a politicii şi guvernării înfăptuite de profesionişti, specialişti, tehnocraţi, sau cum vrem să-i numim, oameni neutri, ba chiar purificaţi de orice opţiune doctrinară.

Însă ideea politicii fără doctrină nu e doar periculoasă, ci e şi complet ineficientă. Iar pentru claritate am să dau câteva exemple. Aduceţi-vă mai întâi aminte de fraze precum: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“ sau „Negociem orice, dar nu negociem principii.“ şi gândiţi-vă dacă astfel de exemple de afirmare a unui crez, venind din partea unor oameni politici precum Ion Raţiu şi Corneliu Coposu, n-au făcut cumva mai mult bine nu doar politicii noastre, ci şi stării noastre morale ca naţiune, decât implementarea multor măsuri tehnice, juridice, economice. Eu cred că acesta e adevărul, pentru că astfel de oameni, cu un asemenea crez doctrinar puternic, îl şi aplică în politica activă, concretă.

Ca să vă ofer alte exemple, exact pentru a susţine ideea că poziţionarea doctrinară clară aduce eficienţă politică. În România există personalităţi publice, uneori cu rol politic, care au acumulat foarte mulţi ani în poziţii de înaltă responsabilitate. Există însă foarte puţine personalităţi care să-şi fi legat numele de un proiect politic concret. Îmi vin în minte doar trei astfel de nume: Constantin Ticu Dumitrescu, Vasile Lupu şi Valeriu Stoica. Ce cred că deosebeşte aceste trei personalităţi publice de restul politicienilor? Faptul că, rămânând credincioşi unor principii doctrinare şi aplicându-le în plan concret, şi-au pus decisiv amprenta pe câte un proiect relevant pentru societatea românească. Pentru că în acest fel măsurăm eficienţa unui politician, prin anvergura iniţiativelor de care şi-a legat numele şi activitatea. Aşa se face că azi vorbim de „legea Ticu Dumitrescu” şi de „legea Lupu”, ca legi fundamentale de reparaţie a nedreptăţilor trecutului comunist. Câte alte legi adoptate în Parlamentul nostru sunt atât de legate de crezul şi efortul unui om încât să-i poarte numele, chiar neoficial?

O prezenţă din păcate tot mai discretă în politica noastră, domnul Valeriu Stoica este unul dintre exemplele în care calitatea profesională, de tehnocrat, dacă vreţi, nu e deloc disociată de cea a omului politic. Ştim cu toţii că domnul profesor Stoica e unul dintre creatorii noului Cod Civil - un instrument esenţial de modernizare a României, adoptat acum 10 ani. Dar mai ştim că, în plan politic, Valeriu Stoica este probabil cel mai important om responsabil de evoluţia către unificare a Dreptei româneşti, aşa cum e ea reprezentată de Partidul Naţional Liberal. Valeriu Stoica, în proiectul de unificare, nu a urmărit în primul rând armonizarea fidelităţilor faţă de diferiţi lideri. Ci a propus proiectul unificării în jurul unor principii şi valori, a unei doctrine. Valeriu Stoica a ştiut că liberalismul românesc este o variantă a liberalismului clasic, şi nicidecum una a celui contemporan, identificat azi în zona mai degrabă progresistă. Şi de aceea, doctrina unificatoare a menţinut PNL la dreapta eşicherului politic şi a produs schimbarea familiei politice europene de care aparţinem azi ca liberali români - devenind, aşa cum era şi natural, membri ai Popularilor Europeni.

Cum ar fi arătat azi politica românească dacă doctrina nu ar fi contat în procesul de unificare? Eu cred că am fi avut o puternică aglomerare către stânga spectrului politic, în care ar fi existat un amalgam greu de diferenţiat între noi, liberalii, noua stângă a USR+ şi vechea stângă a PSD. În timp ce pe partea dreaptă am fi regăsit doar extrema: AUR. Pentru că, exact acest lucru se întâmplă atunci când ignorăm, ca politicieni, doctrina: dispare nu doar dezbaterea internă din partide, ci se diluează la maximum şi diferenţierea dintre partidele politice.

Fără doctrină, fără principii, orice devine permis. O măsură politică luată azi o poate fără probleme contrazice pe cea luată ieri. O măsură numită „de liberalizare” poate încuraja de fapt monopolurile, iar derapajele pieţei nu mai sunt reglate prin măsuri liberale de încurajare a competiţiei, ci prin măsuri de protecţie etatiste. O autoritate a statului numită „de supraveghere” poate fi de fapt definită de nepăsare. Iar un comitet „de urgenţă” e în realitate definit de capacitatea de a amâna convenabil tocmai măsurile de urgenţă.

Nimic nu se poate face în politică fără un crez. Nimic durabil, în orice caz. Fără crez, fără principii şi doctrine unificatoare şi diferenţiatoare, partidele româneşti sunt piramide fragile care susţin oameni la vârf. Politica se face cu oameni, pentru oameni, se spune. Dar mult mai adevărat e că politica se face cu principii, pentru oameni.