Marelui florentin Nicolo Machiavelli i s-a făcut o mare nedreptate, întrucât numele său a fost convertit într-un epitet, adică „machiavelic”, care înseamnă „diabolic”, „drăcesc”. Această conversiune, ea însăşi diabolică, se datorează Ordinului catolic iezuit, deci Iezuiţilor. Ca să fie tacâmul complet, cuvântul „iezuit”a fost şi el degradat, fiind asociat cu „ipocrizia” sau cu diplomaţia „vicleană”. Dubla degradare a celor două nume-„machiavelic” şi „iezuit”- are la bază o anumită interpretare a enunţului „Scopul scuză mijloacele” Dar, din marele Ordin al iezuiţilor a făcut parte savantul antropolog şi teologul Theilard de Chardin, ca şi actualul Papă Francisc., iar personalităţi de acest rang pot reabilita treptat, „pas cu pas”. cum ar zice Klaus Iohannis, cuvântul „iezuit” Cât priveşte reabilitarea lui „machiavelic”, ea poate fi făcută, tot „pas cu pas”, prin interpretarea adecvată a enunţului „Scopul scuză mijloacele”, ceea ce vom şi  face  aici.
 
Putem lua, ca punct de plecare şi ca termeni de bază, dubletul etic sau moral bine-Rău, dar merge şi dubletul deontologic Corect-Incorect, care este chiar mai transparent. Enunţul nostru conţine doi termeni de bază, Scopul şi Mijloacele, între care sunt posibile cel puţin patru relaţii:
 
1) Scopul este corect pentru că reprezintă o valoare autentică, iar mijloacele prin care el este atins, realizat, sunt şi ele corecte. Aici, lucrurile sunt în regulă şi nu apare nicio fisură, conflict sau compromis. Un cetăţean este angajat la un loc de muncă, îşi face datoria corect, potrivit normelor profesionale existente, iar la sfârşitul lunii primeşte salariul echivalent cu cantitatea şi calitatea muncii lui.

2) Scopul este incorect, reprezintă o anti-valoare, o non-valoare sau o pseudo-valoare, şi aşa sunt şi mijloacele folosite pentru atingerea lui. Un infractor nu se angajează nicăieri, întrucât fuge de muncă şi de trudă „Ca dracul de tămâie” El recurge la furt, cu strategia inerentă furtului, şi obţine de fapt ceea ce nu i se cuvine de drept. Nici aici, între Scop şi Mijloace nu apare niciun fel de fisură, conflict sau conpromis, din punctul de vedere al infractorului. Fapta lui, în întregul ei, este incorectă şi blamabilă, dar din altă perspectivă, aceea a cetăceanului cinstit, ca şi a Judecătorului în Instanţa de judecată.

3) Scopul este incorect, dar mijloacele folosite pentru atingerea lui sunt corecte. Situaţia pare una pur teoretică, totuşi, ea are o acoperire şi în realitate. Este vorba de situaţiile în care subiectul care acţionează este convins că scopul urmărit este corect, dar mersul acţiunii dezminte această convingere. În cazul manipulărilor de orice fel, cel manipulat are convingerea indusă de către manipulator, că ceea ce face el este corect, dar ceea ce rezultă poate fi chiar catastrofal. În această situaţie, apare o fisură şi un conflict, dar nu apare şi compromisul, care este conştient şi deliberat. Semnificativă pentru această situaţie este zicătoarea românească „Unde dai şi unde crapă”, care poate fi convertită chiar şi  într-un distih „Frunză verde de dai-n-ai / Nu crapă chiar unde dai”. Tot aici poate intra şi „Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o” (Tu ai semănat-o, eu ţi-am cules-o).

4) Scopul este corect, dar mijloacele folosite pentru atingerea lui sunt incorecte. Abia în această situaţie şi numai în astfel de situaţii, la fisură şi la conflict se mai adaogă şi compromisul, despre care spuneam că este conştient şi deliberat. Într-un roman al adolescenţei noastre, adică în Mizerabilii, al lui Victor Hugo, personajul Jean Valjean fură o pâine dintr-un magazin, pentru a o hrăni pe micuţa Cosette. Pentru acest fapt, el va face 19 ani de temniţă grea. Furtul este furt, dar supravieţuirea fetiţei Cosset  este vitală, deci în acest caz scopul scuză mijloacele. Nu am putea spune acelaşi lucru despre toate mijloacele pe care actuala Putere le-a folosit pentru ca Victor Ponta să ajungă preşedinte. Chiar în această perioadă, dacă enunţul „Scopul scuză mijloacele” nu era scris pe toate gardurile, negru pe alb, sau în diferite alte culori, el era înscris în subconştientul sau în conştientul discret al combatanţilor, care îl visau preşedinte pe premier. Numai aşa ne putem explica noianul de măsuri luate pentru atingerea scopului. Măsuri dintre care unele erau în conflict cu Legea, ca faimoasa Ordonanţă a traseiştilor, aproape toate fiind în conflict cu bunul-simţ şi cu simţul măsurii.
 
Nu marxiştii au inventat, ci ei doar au preluat clasica distincţie dintre cele două forme ale compromisului, adică cel admisibil şi cel inadmisibil. Or, în acest punct apare şi traducerea şi trădarea, deci răstălmăcirea iezuită a enunţului lui Machiavelii. Enunţul este formulat şi explicit, dar din întreaga carte Principele, rezultă cu evidenţă că el este valabil într-o singură situaţie şi numai în una, adică atunci când este vorba de APĂRAREA PATRIEI, şi nu în alte situaţii, de orice natură ar fi ele. Machiavelli încearcă să raţionalizeze această situaţie de excepţie, recurgând la ceea ce am putea numi principiul simetriei părţilor adverse. Adică, dacă adversarii noştri mint, atunci, suntem îndrituiţi să minţim şi noi, dacă ei fură, furăm şi noi, dacă ei ucid, ucidem şi noi etc....., dacă mai urmează aici şi un „etc”. Machiavelli este conştient că, pe această cale, el se întoarce la Legea talionului, care însemna „Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”, şi care este incompatibil cu Principiul creştin al Iubirii aproapelui. Tocmai de aceea, el limitează enunţul său doar la situaţia menţionată, adică Războiul, ca o excepţie care întăreşte Regula. Or, Iezuiţii au generalizat enunţul, în sensul că oriunde şi oricând, ca să nu zicem „Urbi et orbi”, oricare scop, dacă este al tău sau al grupului tău, scuză oricare mijloc, cu condiţia ca acesta să fie eficient. Marele Blaise Pascal, va polemiza fără milă şi îndurare creştină tocmai cu Ordinul Iezuiţilor, în fascinanta sa carte Scrisori provinciale. Pe linia celor doi mari înaintaşi, putem schiţa trei condiţii ale compromisului admisibil, condiţii care vizează acel scop care scuză mijloacele:

1) .Scopul trebuie să reprezinte o valoare autentică, deci recunoscută de toată lumea, nu o fantezie personală sau una de grup, fie acesta partid sau partidă.

2) Realizarea scopului trebuie să fie imperios necesară, adică să fie o problemă de viaţă şi de moarte.

3) În sfârşit, să nu existe alte mijloace care să facă posibilă realizarea aceluiaşi scop, deci să nu existe o altă alternativă.  

Dacă aplicăm cele trei condiţii la situaţia alegerii Preşedintelui, rezultă că primele două există, întrucât  rolul de Preşedintele reprezintă o valoare politică autentică, iar alegerea lui este imperios necesară, potrivit Constituţiei. Dar, a treia condiţie a compromisului admisibil nu mai este satisfăcută, întrucât pentru ocuparea aceluiaşi post existau 14 alternative, care s-au redus la două, Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Deci, toate măsurile cu rol de mijloace, folosite de Victor Ponta, pentru a ajunge preşedinte, nu sunt şi nu pot fi scuzate, ci dimpotrivă, trebuie judecate retroactiv şi penalizate atât juridic, cât şi moral. Recunoaşterea plagiatului de către împricinat este „cheia” care poate deschhide multe uşi închise de cei doi fraţi de cruce, mai mult sau mai puţin creştin-ortodoxă, adică Victor Ponta şi Liviu Dragnea, veritabili iezuiţi ortodocşi.