Alegerile prezidenţiale sunt exerciţiul electoral care se bucură de cel mai mare interes din partea cetăţenilor români, din punctul de vedere al prezenţei la vot. Cu toate că bunăstarea ori siguranţa lor nu depinde decât în mod indirect de preşedinte, românii îşi pun cele mai mari speranţe în şeful statului pentru că el personifică puterea politică centrală. Pentru mulţi dintre concetăţenii noştri din mediul rural şi urban deopotrivă, preşedintele ţării este echivalentul la nivel naţional al primarului comunei sau al oraşului şi, chiar dacă probabil nu vor ajunge niciodată să-l cunoască personal, este mai palpabil să voteze un om decât o listă de partid pentru parlamentul de la Bucureşti sau cel european de la Bruxelles.

Realizările politice majore ale preşedintelui Klaus Iohannis după aproape cinci ani de mandat se pot număra pe degetele unei singure mâini. Ce-i drept, timp de numai un an a avut un prim-ministru şi un cabinet de miniştri cu care a colaborat bine, în rest doar guverne şi majorităţi parlamentare ostile, cu care mai mult s-a luptat. Unele dintre aceste bătălii politice le-a câştigat, în câteva a scos remiză şi pe altele le-a pierdut, deoarece Constituţia României îi îngrădeşte strict atribuţiile şi prerogativele, iar el nu a părut niciodată dispus să exceadă limitele constituţionale. Un pugilist cu scorul său mai degrabă modest de victorii-egaluri-înfrângeri în faţa adversarilor probabil că nu ar ajunge să-şi apere centura de campion. Însă preşedintele Iohannis are mari şanse de a obţine în această iarnă un nou mandat la Palatul Cotroceni, şi aceasta pentru că nu a comis până în prezent erori capitale, iar concurenţa este relativ slabă şi prost organizată. Sub rezerva comiterii unor gafe de proporţii în campania electorală sau a unor evenimente dramatice (de exemplu: dezvăluiri compromiţătoare vizându-l pe preşedinte ori anturajul său), Iohannis nu va întâmpina mari dificultăţi să câştige alegerile prezidenţiale.

Principalul beneficiu pentru România al prezenţei lui Iohannis în funcţia de preşedinte al ţării a fost acela că, timp de doi ani şi jumătate, între alegerile din legislative din 2016 şi condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea, s-a opus repetatelor tentative ale PSD de acaparare a justiţiei şi de deturnare a destinului european al României.

Partidele politice din România sunt la rândul lor pe deplin conştiente de faptul că Iohannis este în pole-position şi că nimeni nu are o şansă reală să-l învingă. Chiar dacă, foarte probabil, va fi nevoie de turul II de scrutin pentru a tranşa competiţia prezidenţială. Pentru partide, miza este una de imagine şi de reactivare a propriului electorat: un scor bun în dreptul propriului candidat în turul I înseamnă un tonus bun înainte de alegerile locale şi legislative de anul viitor şi reconfirmarea încrederii simpatizanţilor că votul lor nu este unul irosit.

Intenţia PMP de a susţine un candidat propriu în primul tur al alegerilor prezidenţiale este cât se poate de legitimă. Practica democraţiei româneşti post-decembriste a demonstrat că este esenţial pentru un partid care se doreşte reprezentat în Parlament să aibă candidat propriu la alegerile prezidenţiale. PMP este partidul fostului preşedinte Traian Băsescu, pe care Constituţia îl împiedică să candideze încă o dată pentru Cotroceni. Pentru a rămâne relevant în perspectiva alegerilor legislative din 2020, PMP avea nevoie de cel mai bun candidat pe care îl putea găsi. Nu l-a găsit în rândurile membrilor săi cu carnet de partid, confirmând încă o dată că la umbra lui Băsescu nu creşte nimic valoros, căci marinarul nu formează lideri, ci are nevoie de aghiotanţi de tip „yesmeni”. Cu tot respectul pentru românii din comunităţile istorice din afara graniţelor ţării, actualul preşedinte-marionetă al PMP are în România o carismă comparabilă cu a unui ficus.

Puţini oameni cu notorietate publică ar fi fost dispuşi să joace după cum le cântă Băsescu. S-a găsit însă unul, în persoana lui Theodor Paleologu, care îi datorează lui Băsescu lansarea în politică, pe cât de modestă în realizări este cariera sa până în prezent. Cu accentul său franţuzesc care conferă un timbru cu atât mai efeminat vocii sale tânguitoare, Paleologu s-a numărat în urmă cu mai bine de un deceniu printre intelectualii selectaţi de Băsescu să-i decoreze partidul şi să-i flancheze pe adevăraţii politicieni giraţi de marinar. În anul de graţie 2019, opţiunile erau puţine la număr, având în vedere cât de repede se debarasează Băsescu de servanţii colecţionari de diplome universitare, pătaţi de compromisurile pe care le acceptau pentru a coabita de dragul său cu fauna penală din anturajul Palatului Cotroceni. Ales cu mâna sa de Băsescu pentru candidatura la alegerile prezidenţiale din 2019, Theodor Paleologu este exact opusul fostului preşedinte. Alegătorii băsişti înclinaţi să voteze cu politicianul de forţă, acela care îşi impune voinţa prin orice (şi indiferent de) mijloace, vor fi nedumeriţi de propunerea lui Paleologu pentru funcţia de preşedinte al României.

Cu o personalitate felină, ce are nevoie să se gudure pe la picioarele celui pe care îl percepe drept cel mai puternic om din casă, noul prezidenţiabil PMP nu se înscrie în profilul paternalist-dictatorial pe care îl aşteaptă electoratul băsist de circa 5% la nivel naţional. Şi va avea mari dificultăţi în a galvaniza electoratul din noul fief electoral al PMP: locuitorii cu cetăţenie română ai Republicii Moldova. Aproape un milion de moldoveni şi-au redobândit cetăţenia română, pierdută de părinţi şi bunici fără voia lor după 1944. Redobândirea cetăţeniei a fost motivată de diverse scopuri, de la cel mai nobil (faptul că au conştiinţa apartenenţei la naţiunea română) până la cel mai practic (să călătorească mai uşor şi să muncească în ţările UE). În număr mare, ei rezonează la hăhăieli şi la fluturări de tricolor, pe care Băsescu le pune în scenă peste Prut de când a confiscat din mediul civic tema unirii României cu Republica Moldova. Retorica naţionalistă a lui Băsescu a adus partidului său voturile necesare trecerii pragului electoral pentru accederea în Parlamentul României (2016), respectiv Parlamentul European (2019). Cât de credibil ar fi Paleologu vorbind despre unire şi schimbând replici tăioase cu socialiştii pro-ruşi la Chişinău, Soroca sau Cahul?

Adevărata ţintă a lui Paleologu: să canibalizeze voturile unora dintre alegătorii intelectuali care ar fi pus ştampila pe Dan Barna.

Pare că PMP nu este interesat de propriul electorat băsist, ci ar vrea să curteze alegători din cel mai dinamic bazin electoral din prezent: cel din care Alianţa USR PLUS a extras mai bine de 20% cu prilejul alegerilor europarlamentare din primăvară. Prezidenţiabilul Alianţei USR PLUS este liderul celui dintâi partid, Dan Barna, care este creditat în sondajul IMAS din august cu 17,3% intenţie de vot. Barna are mai puţin de jumătate din procentele lui Iohannis (44%), însă pare deocamdată să aibă mai mari şanse la calificarea în turul II decât Viorica Dăncilă (8,4%) din partea PSD. De menţionat în legătură cu procentele cu care este creditat premierul în funcţie faptul că Dăncilă şi-a anunţat candidatura, în intervalul în care s-a realizat sondajul IMAS (5-28 august), aşadar unii dintre repondenţi nu ştiau că o pot vota la prezidenţiale, dar şi că electoratul PSD este cel mai slab informat. Nu ar trebui să ne mire aşadar dacă intenţia de vot pentru Viorica Dăncilă se dublează în luna septembrie şi bate spre 20% până în octombrie-noiembrie. Vorbim totuşi de un partid, deşi decapitat la finele lunii mai prin ieşirea dramatică a lui Liviu Dragnea din scena politică, ce încă posedă capacitatea de a mobiliza către urne o parte foarte însemnată din aşa-numita „Românie profundă” – rurală, săracă, pioasă şi tradiţionalistă prin excelenţă.

În condiţiile în care Ponta şi Tăriceanu renunţă să candideze, cu toate că ambii posedă vastă notorietate la nivel naţional, bătălia pentru accederea în turul II se va purta între Iohannis, Barna şi Dăncilă, ceilalţi candidaţi fiind de umplutură. Dacă Iohannis pare să aibă asigurat primul loc, ceilalţi doi se vor duela pentru a fi în postura de outsider în turul II. Atât Barna, cât şi Dăncilă pot creşte sau scădea în perioada următoare, pe fondul lipsei de experienţă a amândurora într-o competiţie precum cea pentru funcţia supremă în stat. Însă aici se opresc asemănările între cei doi. Dacă electoratul lui Barna este volatil şi instabil, electoratul Vioricăi Dăncilă este captiv şi disciplinat. Barna are nevoie să performeze şi să nu calce strâmb, în genul declaraţiei nefericite despre Caracal, deoarece electoratul său se mobilizează la vot numai în funcţie de prestaţia sa personală în campania electorală. Viorica Dăncilă are nevoie doar să se ţină departe de gafe monumentale, ceea ce nu-i va fi deloc uşor, şi să continue să fie anostă şi falsă precum o ştim.

Cu Barna adversar în turul II, lui Iohannis i-ar fi mult mai greu să câştige finala decât cu Dăncilă, împotriva căreia s-ar mobiliza întreg electoratul care nu înghite PSD, mai ales Diaspora. Împotriva lui Dan Barna, Iohannis ar trebui să răspundă convingător, de pildă, la întrebarea de ce s-a conformat fără luptă cererii PSD de a o elibera din funcţie pe Laura Codruţa Kövesi.

Secretul lui Polichinelle este că PSD se află în vrie şi că va pierde guvernarea cel târziu după alegerile legislative din 2020, iar la putere îi va urma o coaliţie din care obligatoriu va face parte PNL.

După europarlamentarele din mai, s-a anticipat că viitoarea coaliţie de guvernare va fi construită din PNL şi USR PLUS. Iar PMP nu-şi permite să rateze această guvernare. Pe de-o parte, activul de partid hrăpăreţ, o strânsură oportunişti fără ideologie, îşi doreşte funcţii în administraţia centrală, pe de altă parte PMP ar rămâne să facă opoziţie cu PSD, ceea ce nu este ofertant din punct de vedere al marketingului politic. Pentru ca proiectul politic PMP să aibă continuitate şi să nu se dizolve cum părea că o va face după dezertările în masă din 2018, PMP are nevoie de fuziune prin absorbţie cu PNL, unde s-ar reuni cu vechii lor colegi din fostul PDL. Băsescu ar fi dispus să părăsească formal partidul pentru a înlesni mariajul PNL-PMP, întrucât adevăraţii liberali s-ar opune acaparării PNL de către Băsescu.

Pentru a realiza premisele fuziunii dintre PNL şi PMP, este necesar ca aceştia din urmă să-şi dovedească în acelaşi timp utilitatea şi relevanţa pe scena politică printr-un scor procentual bun. În acelaşi timp, PMP trebuie să-şi etaleze compatibilitatea cu liberalismul: este motivul pentru care prezidenţiabilul propus de PMP se declară liberal pur-sânge. Mai mult decât atât, Paleologu are misiunea să înlesnească realegerea lui Iohannis, fără de care coaliţia de guvernare condusă de PNL ar fi greu de realizat, prin împiedicarea lui Dan Barna de a accede în turul II al alegerilor prezidenţiale.

Cu procentele pe care Theodor Paleologu le poate disloca dintr-o parte a electoratului cu studii superioare şi din Diaspora vest-europeană, care în mod normal s-ar fi contabilizat la candidatul USR PLUS, Dan Barna ar rata calificarea în turul II. De altfel, însuşi recrutorul său în politică, Traian Băsescu, a precizat cu subiect şi predicat că rolul candidaturii lui Theodor Paleologu este să-i încurce pe Dan Barna şi Viorica Dăncilă. Cum ar putea Paleologu să o încurce pe Dăncilă este greu de imaginat, având în vedere incongruenţa profilului de alegător potenţial al celui dintâi, respectiv al prim-ministrului. Este mai degrabă o vorbă fără acoperire á la Băsescu, menită să mascheze faptul că obstrucţia este exclusiv la Barna, iar potenţialul câştig de pe urma candidaturii lui Paleologu se contabilizează la însăşi doamna Dăncilă.

Şansa lui Theodor Paleologu a fost faptul că, în 1990, Ion Iliescu l-a numit pe tatăl său, Alexandru Paleologu – fost deţinut politic, dar şi colaborator al Securităţii (conform SNSAS) – ambasador al României în Franţa. Din simplu puşti de la bloc din Drumul Taberei, a ajuns să-şi continue studiile la Paris şi a tot studiat până la vârsta de 35 de ani. Portofoliul de diplome o include şi pe cea de la École Normale Supérieure din Paris, despre care spune că actualul preşedinte francez Emmanuel Macron nu a fost suficient de sârguincios la învăţătură ca să-i calce pragul. Cât n-a studiat la „Ulm”, Macron a devenit un lider redutabil, timp în care Paleologu şi-a ridicat singur un piedestal al îngâmfării şi infatuării.

Studiind continuu până la mijlocul vieţii, nu a avut timp să aibă realizări profesionale de răsunet înainte ca Băsescu să-l numească ambasador în Danemarca în 2005. Apoi intrat în Parlamentul României ca deputat PDL şi a deţinut funcţia de ministru al Culturii, între 2008-2009, perioadă în care singura sa performanţă notabilă a fost aceea că a reuşit să se eschiveze de la a semna contractele cu ministerul pe care i le vârau sub nas clienţii PDL. Şi-a încheiat mandatul ministerial cu satisfacţia de a nu fi ajuns în atenţia DNA, spre deosebire de colegii de partid cu care se afişa public, precum Elena Udrea, Gheorghe Flutur, Gheorghe Ştefan «Pinalti» etc. Pe atunci era bufonul favorit al curţii, căci îi amuza cu perlele sale de simandicoasă erudiţie pe Băsescu şi pe comesenii săi la fel de puţin literaţi ca suveranul de la Cotroceni.

A redevenit deputat PDL de Bucureşti în 2012, iar după scindarea partidului, Paleologu a lăsat în urmă tabăra „feseniştilor”, cum îi numea Băsescu pe cei care nu au trecut alături de el în PMP. Doi ani mai târziu, în 2015, demisionează din PMP, calificând partidul pentru care azi candidează la prezidenţiale drept un fiasco lamentabil şi se înscrie în PNL, de unde este exclus în 2016. Îşi reconfirmă cu acest prilej reputaţia de certăreţ cu orgoliu de primadonă atunci când îi pare că nu este pus în valoare pe măsura diplomelor sale. Gruparea francofilă din USR l-a curtat în 2016, dar funcţiile politice din trecut nu cadrau cu criteriile eligibilitate ca membru al noului partid. Ca urmare, candidatura lui Paleologu, ca independent la alegerile legislative din 2016 a fost încununată de eşec: 8.200 de voturi la nivelul întregului municipiu Bucureşti.

Apariţia unui alt partid intelectual - PLUS - înfiinţat de alt francofil (Dacian Cioloş), cu reguli mai laxe în privinţa apartenenţei politice anterioare, nu l-a convins pe Paleologu ori nu i-a fost oferit un statut pe potriva pretenţiilor. Cert este însă că debutul campaniei de strângere de semnături pentru validarea candidaturilor la prezidenţiale l-a găsit iscălind în public pe lista de susţinători ai candidatului USR PLUS, Dan Barna. Doar câteva săptămâni mai târziu, Paleologu îl lua pe Barna în vizor pentru că ar fi prea superficial pentru candidatura la funcţia de şef al statului, argumentând că referinţele celui din urmă sunt Game of Thrones şi Matrix (aluzie la discursul lui Barna de la congresul USR din luna iulie).

Ce s-a întâmplat între a semna pentru Dan Barna şi a-l califica incompetent pentru funcţia de preşedinte? Asemenea mostră de stridentă inconsecvenţă miroase de la o poştă a influenţă a lui Băsescu asupra unui caracter oricum plăpând şi gelatinos.


Mircea Diaconu FOTO Inquam Photos/Octav Ganea

Departe să dea o lovitură de imagine, deoarece anunţul candidaturii lui Paleologu a avut un impact modest, faptul că PMP mizează pe un candidat cu imagine relativ bună sau neutră în societatea românească denotă strădania acestui partid de lider de a-şi cosmetiza imaginea publică. Dintr-un partid care în Parlament se manifestă ambiguu în chestiuni precum legile justiţiei, iar la nivelul administraţiilor locale face blat flagrant cu PSD, gaşca lui Băsescu se erijează în partid de opoziţie cu acte în regulă. Serviciul de a-l fi împiedicat pe Dan Barna să acceadă în turul II al alegerilor prezidenţiale ar pava drumul către fuziunea prin absorbţie între liberali şi PMP, iar protagonistul ar fi recompensat cu un loc de senator pe lista PNL în legislatura parlamentară 2020-2024.

Pentru cei care au curiozitatea să facă o comparaţie, pagina de Facebook a lui Theodor Paleologu este la fel de sterilă ca a Gabrielei Firea: sunt permise doar comentariile laudative şi caldele osanale, cele critice fiind suprimate, iar emitenţii blocaţi sau, în cel mai bun caz, excluşi din lista de prieteni. Când singurii interlocutori îţi sunt lăudătorii, nu peste mult timp poţi pierde contactul cu realitatea. Pentru a gestiona un cont de persoană publică pe reţelele de socializare, este nevoie de o strategie profesionistă. Nu este cazul celor care cred despre ei înşişi că sunt méga connaisseurs; pentru ei, activitatea în social media este floare la ureche până la prima gafă.

Cum adesea s-a văzut la oamenii prea plini de sine ca să-şi măsoare limitele omeneşti, conştiinţa deformată a propriei superiorităţi le narcotizează simţul ridicolului. Pentru aceştia s-a inventat sintagma, aparent în contradicţie de termeni, „complex de superioritate”. De penibil nu a fost străin în trecut Theodor Paleologu ca politician şi nu se dezminte nici din postura de prezidenţiabil. A-i acuza pe Barna şi Dăncilă că ar citi texte de pe hârtie este o făţărnicie, câtă vreme la conferinţa de lansare a candidaturii sale, Paleologu căuta, încă de la primele cuvinte, foile pe care le adusese pe birou.

Mircea Diaconu vizează bazinul electoral tipic al PSD şi voturile celor de meserie „anti”.

În timp ce pe Theodor Paleologu l-a lansat în cursa pentru preşedinţie mentorul său politic Traian Băsescu, actorul Mircea Diaconu, care şi-a anunţat candidatura în aceeaşi zi, a preferat să facă anunţul de unul singur, de pe treptele Ateneului Român. Nu vă lăsaţi însă induşi în eroare: susţinătorii săi de marcă doar nu sunt vizibili deocamdată, căci îi are la rândul său.

Având şarm de vârsta a treia şi fiind simpatizat de doamne eurodeputat trecute la rândul lor de primele tinereţi, Diaconu a obţinut funcţia onorabilă de vicepreşedinte al Comisiei pentru Cultură şi Educaţie din Parlamentul European. O comisie (şi o funcţie) cel puţin la fel de lipsită de miză precum cea omonimă din Parlamentul României. Timp de 5 ani, Mircea Diaconu a „stat la cutie” la Bruxelles, cu pasagere luări de poziţie pe teme de pe agenda publică şi câteva apariţii la TV, aproape fără excepţie pe teren prietenos, în studioul Antena 3.

Primul atac politic după anunţarea intenţiei sale de a candida la pentru funcţia de preşedinte al României a venit dintr-o sursă neaşteptată – Theodor Paleologu – chiar în noaptea de duminică. Fostul ministru al Culturii îl lua peste picior pe fostul director de teatru afirmând că, în calitate de actor, acesta din urmă a jucat numai roluri de... prost. Este drept că Mircea Diaconu a rămas în memoria multor români ca naivul Romulus Munteanu din trilogia comică „Ardelenii”. Rolurile de om simplu pe care le-a interpretat pe scenă şi în filme l-au ajutat pe Mircea Diaconu în viaţa publică, inclusiv în politică, să comunice persuasiv cu oameni pentru care simplitatea este singurul fel de a fi pe care ştiu să-l joace. Iar într-o democraţie pluralistă şi cu adevărat liberă, cetăţenii tind mai degrabă să aleagă în funcţii publice oameni cu care se identifică şi empatizează. Decât să voteze un filfizon cu vorbe preţioase şi pronunţate stâlcit, aidoma unui străin care învaţă de puţină vreme limba română, mai bine pe unul care vorbeşte în cuvinte simple, dar pe limba lor. În Atena antichităţii clasice, tăbăcarul Cleon – cu vorba sa grobiană, însă pe înţelesul marii mase de epheboi (cetăţeni cu drept de vot) analfabeţi – câştiga dezbaterile din ecclesia (adunarea în aer liber).

Diaconu are priză la publicul Antenelor, pe care l-a câştigat în 2014, când şi-a câştigat ca independent postul de parlamentar european. Spre deosebire de doamna Dăncilă, este inteligent, cultivat şi stăpâneşte bine limba română. Este genul de politician de „retail” (cu amănuntul), adică persuasiv în discuţiile unu-la-unu, indiferent de interlocutor. Dacă aceste discuţii sunt filmate şi viralizate, poate smulge procente de la electoratul care până acum a votat PSD, dar care nu ar merge pe mâna unui candidat atât de slab cum este Viorica Dăncilă.