Aceasta nu este o simplă teorie, ci este un mod de conducere aplicat în trecutul nu foarte îndepărtat şi în România. Guvernul PDSR/PSD condus de Adrian Năstase a fost construit programatic pentru procesul de aderare la Uniunea Europeană şi NATO. A fost creat un Minister al Integrării Europene, au fost instituite direcţii de specialitate pentru integrarea europeană în fiecare minister, mergând până la nivelul prefecturilor. La Afacerile Externe a fost adus de la Washington Mircea Geoană, la Finanţe Mihai Tănăsescu de la Banca Mondială, iar negociator-şef cu Uniunea Europeană un profesor de Relaţii internaţionale, care a fost implicat şi în procesul de reacordare a Clauzei Naţiunii celei mai Favorizate de către SUA, Vasile Puşcaş. 

Acel guvern nu a fost unul perfect, însă a fost din perspectiva datelor obiective (reforme instituţionale, coerenţă a guvernării,  dinamică a PIB, ş.a.) cel mai performant cabinet al României din ultimii 31 de ani. La finalul anului 2004, aplicând o reţetă raţional-pragmatică de conducere, România era parte a NATO şi a finalizat procesul de negociere cu Uniunea Europeană. 

Care sunt principalele provocări ce stau în faţa României pentru anii următori? Programele politice nu oferă indicii serioase, iar retorica despre „dezvoltare”, „modernizare” este precum o bere răsuflată, în absenţa unor obiective realiste. Ca atare, obiectivele guvernării trebuie extrase din realitate. În mod indubitabil, principala problemă nu mai este cea sanitară (gestionarea pandemiei, inclusiv a chestiunii vaccinării), ci a devenit cea economică. Nu înseamnă că pandemia s-a încheiat, ci că există perspective tangibile pentru depăşirea acesteia în partea a doua a lui 2021. 

Datele economice arată direcţia crizei: cădere economică de peste cinci procente (similar celei din 2009-2010); un deficit bugetar de aproximativ 10 procente pentru acest an; creşterea rapidă a datoriei guvernamentale spre 50% din PIB, adică mai mult de 100 miliarde euro. Aceste cifre arată că provocarea majoră este cea economică, care poate atrage la rândul său crize suprapuse: socială  şi politică. La această realitate ar trebui să răspundă programul de guvernare (nu cel electoral!), cel puţin pentru anii 2021-2022.

Informaţiile publice disponibile până în prezent arată că viitorul prim-ministru, Florin Cîţu, este autorul celei mai mari îndatorări a României din perioada recentă. Este principala trăsătură a mandatului său în fruntea ministerului de Finanţe. Este acesta calificat pentru o astfel de demnitate? Desigur, nu există o „şcoală de conducători ai guvernului”, însă avem datele esenţiale necesare unei evaluări.

Prima condiţie pentru a fi un bun prim-ministru este să ai autoritate politică. Guvernele care au avut performanţe sunt cele care au fost conduse de şefii de partid (A. Năstase, C. Popescu-Tăriceanu, V. Ponta). Florin Cîţu nu are autoritate în PNL, el fiind, se pare, fructul unei tranzacţii de putere dintre Klaus Iohannis şi Ludovic Orban („premierul-şerveţel”). Candidatul PNL pentru funcţia de prim-ministru nu are autoritate nici asupra celorlalte partide din coaliţia prezidenţială, USR-PLUS şi UDMR. Ca atare, încă de la început, conducătorul guvernului are o autonomie limitată, fiind dependent de interesele divergente ale Palatului Cotroceni, Ludovic Orban şi a camarilei sale, USR-PLUS şi UDMR. Florin Cîţu se va înscrie în seria „premierilor-telecomandă”: Victor Ciorbea, Mihai Tudose, Sorin Grindeanu, Viorica Dăncilă. Florin Cîţu va fi un premier lipsit de autoritate, deşi crizele ce ne aşteaptă ar cere un lider cu legitimitate politică şi experienţă de conducere.  
  
Al doilea motiv pentru care Florin Cîţu nu are premisele realizării unei guvernări de succes îl reprezintă chiar structura coaliţiei de guvernare. La drept vorbind, experienţa coaliţiilor guvernamentale cu un partid non-dominant (aşa cum este PNL) este destul de proastă în România. Se profilează strategii de putere în perspectiva anului 2024. Ludovic Orban va încerca să păstreze conducerea PNL şi să-l lase pe docilul Florin Cîţu să poarte povara măsurilor nepopulare, în speranţa că ar putea avea o candidatură de succes la prezidenţialele din 2024. Este de anticipat ca liderii USR-PLUS să nu intre în cabinetul Cîţu, din acelaşi motiv ca Ludovic Orban. De aceea, este de aşteptat ca liderii partidelor din coaliţia prezidenţială să încerce să transfere toate problemele guvernării asupra cabinetului iar ei să-şi asume  în nume personal eventualele reuşite. Consecinţa unei atari atitudini este decuplarea guvernului de lanţul real de decizie, iar birocraţia centrală şi locală va face lucrul cu care este obişnuită: inacţiunea. 
Din perspectiva carierei de până în prezent, Florin Cîţu a manifestat atitudinea unei personalităţi veleitare, conflictuale, lipsită de abilitatea de a negocia în situaţii de criză, respectiv de a le dezamorsa.

 Este relativ simplu să iei împrumuturi masive prin discuţii cu bancherii, însă negocierile cu liderii de sindicat (din Educaţie, Sănătate, de exemplu), în contextul unor greve naţionale sunt incomparabil mai dificile. Stilul de comunicare bombastic, care era oricum inadecvat cu rigoarea aşteptată din partea unui ministru de Finanţe, va avea, dacă va fi menţinut, o cu totul altă greutate din postura de prim-ministru. Lipsa de empatie cu publicul pe care o transmite prin toţi porii politicianul Florin Cîţu va fi un factor suplimentar al lipsei de încredere a publicului în cabinetul prezidenţial.

Un alt element pentru care guvernul Cîţu va fi lipsit de atât de necesarul sprijin al opiniei publice, mai ales în momentele de criză, îl constituie „paricidul cutumelor constituţionale” realizat de Klaus Iohannis. În mod firesc, partidul cu cele mai multe mandate (PSD, de această dată), ar trebui să fie primul care primeşte însărcinarea de a forma o coaliţie. Dacă nu reuşeşte, atunci Preşedintele Republicii are deplina îndreptăţire să caute alte soluţii politice. Însă PNL, USR-PLUS şi UDMR nu au candidat pe aceeaşi listă electorală pentru a avea legitimitatea de a forma o coaliţie de guvernământ înainte ca partidul care a obţinut cele mai multe sufragii populare să primească dreptul de a constitui un guvern.

 Această „decizie la masa verde” a rezultatului scrutinului parlamentar din 6 decembrie va constitui baza legitimităţii unei opoziţii radicale din partea principalului partid de opoziţie, PSD, iar orice proiecte prezidenţiale vor putea fi respinse de social-democraţi, tocmai pentru că Klaus Iohannis, prin întregul său comportament politic din anul 2020, a invalidat funcţia esenţială a demnităţii prezidenţiale, cea de mediere. Fie că doresc sau nu, liderii PSD sunt aruncaţi în logica unei opoziţii ferme faţă de cabinetul prezidenţial de chiar alegătorii lor, stigmatizaţi în nenumărate rânduri de Klaus Iohannis. Conciliatorismul nu va fi perceput drept înţelepciune şi realism, ci „dovada” unei agende ascunse, în cheie conspiraţionistă.  

Este prematur să discutăm asupra componenţei echipei guvernamentale, însă indiciile publice de până acum arată că dominantă va fi logica tranzacţionistă, nu cea a expertizei într-un domeniu predefinit. Ce poate fi mai semnificativ pentru climatul fanariot al negocierilor politice decât faptul că partidele coaliţiei prezidenţiale fug ca dracul de tămâie de portofoliul Educaţiei, situaţie în care „pleaşca” ar putea fi adjudecată de traseistul politic Sorin Câmpeanu, care ar trebui să pună în opera „România Educată”. Nu ar fi oare aceasta situaţia firească în „România Normală”?