Rotaţia la şefia guvernului nu rezolvă în mod fundamental problema, ci doar mută discuţia în altă parte. Pentru că într-o astfel de perspectivă, va fi extrem de important cine va intra primul în biroul de prim-ministru.

Un an şi jumătate în politica românească este extrem de mult. De când este preşedinte, Klaus Iohannis a coabitat cu şapte premieri, Victor Ponta, pe care l-a găsit în funcţie, Dacian Cioloş, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Florin Cîţu, fără a mai pune la socoteală interimarii aflaţi în diverse momente la palatul Victoria din cauza deselor schimbări de cabinet. În medie, anul şi premierul.

În mod paradoxal, instabilitatea politică nu a depins de cât de mare a fost majoritatea ce a învestit la un moment dat un guvern. Cea mai stabilă guvernare ar fi trebuit să fie cea a PSD, după victoria categorică din alegerile din 2016. Nici pe departe, după trei ani şi numeroase scandaluri, PSD a pierdut puterea înainte de încheierea mandatului. PNL nu a avut o soartă mai bună şi după ce a rulat doi premieri în doi ani se vede în situaţia de a o lua de la capăt cu foştii eterni rivali de la PSD.

Ideea este că nici guvernările practic monocolore, nici alianţele nu au avut durată la Palatul Victoria. Fosta Coaliţie PNL-USR-UDMR a venit cu o promisiune fermă pentru patru ani, a rezistat mai puţin de un an.

Ce garanţie este că formula PNL-PSD va avea o durată mai mare de întrebuinţare? Niciuna. E adevărat, majoritatea pe care o va avea în parlament este una confortabilă. Teoretic. Practic, vor fi două guverne, unul liberal şi unul pesedist, fiecare cu propria subordonare la partid. Negocierile privind programul de guvernare au arătat cât de diferite sunt obiectivele celor două partide şi că dorinţa de a  ajunge la Palatul Victoria este singura forţă care îi împinge pe liberali şi pe social-democraţi la acest compromis.

Dar după ce vor fi instalaţi în ministere cum se vor înţelege?

Pentru cât timp?

Esenţial într-un asemenea context este cine va fi primul la guvernare, pentru că peste câteva luni nu poate garanta nimeni ce va urma. Al doilea premier e pus degeabape listă, pentru că este foarte posibil să nu se mai ajungă niciodată la el.

Ambele partide ştiu foarte bine care este realitatea şi nu se leagănă în iluzii. Dar a vinde o asemenea soluţie este foarte convenabil şi pentru PNL şi pentru PSD.

Preşedintele Iohannis nu va merge, în cel mai probabil caz, până a nominaliza un candidat de premier din rândurile PSD. Ar fi totuşi prea mult în acest moment, după ani de zile în care a luptat împotriva PSD, fie că au fost alegeri prezidenţiale, fie parlamentare. Liberalii vor primi nominalizarea şi vor putea susţine că au ieşit victorioşi din criza politică. PSD va spune propriilor simpatizanţi că a luat ministere importante şi că aşteaptă să preia guvernarea la jumătatea mandatului.

Singura chestiune încă nedesluşită rămâne cine va fi nominalizat. Pentru PSD, a-l accepta pe Cîţu este încă prea greu de înghiţit. Iar pentru preşedintele PNL, pierderea funcţiei de premier nu este o opţiune. De aici întorsăturile negocierilor, nervozitatea din rândurile liberalilor care se tem de trădare, dar ar vrea să o ştie şi ei, şi confuzia întreţinută în privinţa propunerilor cu care vor merge partidele la Cotroceni. Nominalizarea îi aparţine însă în exclusivitate preşedintelui Iohannis şi PNL va fi de acord cu decizia de la Cotroceni, mai ales dacă intră primul în rotativă, iar PSD, mulţumit cu bucata mare de guvern câştigată, nu ar avea nimic împotrivă, dacă nu e Cîţu.