Este adevărat că s-a încercat ascunderea fenomenului la început de către China (este util de văzut cum au fost trataţi medicii care au atras atenţia asupra acestui risc încă de la început), dar aceasta nu este o scuză pentru decidenţii lumii occidentale care au aşteptat pur şi simplu ca lucrurile să se întâmple. Scuzele preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, ale liderilor politici din Italia care au ezitat în a închide conexiunile cu China, sau ale şefilor de state care până acum câteva zile doreau expunerea întregii populaţii la virus nu ne ajută cu nimic.

Problema este una cu multiple faţete: criza medicală generată de virus şi absenţa unei coordonări europene şi internaţionale pe subiectele de sănătate, criza financiară generată de consecinţele blocajelor produse de virus în economie dar şi criza de încredere în instituţii, în informaţia dată de autorităţi, în liderii politici că pot rezolva situaţia. Trei crize care astăzi blochează nu doar România, ci Uniunea Europeană. Întrebarea care se pune este pe cine salvăm de crizele generate de coronavirus şi mai ales cum o facem.

Fiecare stat membru a reacţionat cu întârziere, precipitat, necoordonat, fără o direcţie unică şi fără o viziune comună. Prea multe state au crezut că se pot salva singure deşi soluţia la criza este una europeană. Nu comunitatea europeană este de vină pentru lipsa de reacţie, nu Uniunea Europeană este responsabilă de situaţia creată, ci liderii politici, trebuie spus clar, de dreapta, care conduc Europa astăzi şi au condus destinele noastre de prea mult timp. Ei ne-au minţit că merge cu mai puţină Europă, cu un stat minimal, că nu este nevoie ca domeniul medical să devină o competenţă europeană, că trebuie să alocăm mai puţini bani Uniunii Europene. Iar astăzi vrem miracole de la o construcţie care reprezintă mai puţin de 1% din PIB-urile noastre comune, aşteptăm rezolvări imediate de la o Comisie Europeană fără responsabilitate democratică, aleasă în spatele uşilor închise, ne dorim ca statul să rezolve situaţia fiind subfinanţat sau asfixiat de privatizările neo-liberaliştilor.

Sunt de acord că este o situaţie nemaiîntâlnită, dar este nevoie, acum mai mult ca oricând, de leadership politic, de acţiune, de soluţii şi măsuri clare pe toate palierele: medical, economic, social şi comunicaţional. Este nevoie de responsabilitate.

Soluţiile sunt comune, sunt europene.  Pentru că acest virus ne afectează pe toţi şi pentru că în faţa lui doar împreună putem fi puternici, doar fiind solidari putem să apărăm valorile pe care le consacră articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană: respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, respectarea drepturilor omului etc. Depăşirea problemelor ridicate de epidemie presupune însă în primul rând colaborare, iar situaţia Italiei, privată de resursele necesare gestionării epidemiei nu este de bun augur pentru viitorul european. Uniunea Europeană a decis alocarea a 37 de miliarde de euro pentru combaterea efectelor coronavirus. 8 miliarde sunt fonduri disponibile imediat din resursele financiare pe coeziune, în timp ce 29 de miliarde de euro sunt din fondul de investiţii strategice. Bani vor merge către domeniul medical, măşti, ventilatoare, IMM-uri şi scheme sociale sau de angajare. Nu sunt fonduri noi, sunt realocări de fonduri. Prea puţin dacă este să comparăm cu programele de redresare economică anunţate de Statele Unite sau inclusiv de unele state membre. Dar acestea sunt fondurile disponibile. România primeşte din aceste sume 491 de milioane de euro urmând ca ulterior să acceseze peste 2,5 miliarde de euro dacă va dezvolta rapid soluţii şi programe dedicate gestiunii actualei situaţii.

Avem nevoie de acea abordare umană, bazată pe solidaritate, susţinută de secole de stânga politică. Există riscul ca soluţiile individuale adoptate până acum de către statele membre să amplifice inegalităţile, să crească injustiţia socială, să îi expună pe cei aflaţi în dificultate şi să pună costurile crizei în spatele celor săraci şi a celor care au mai mare nevoie de sprijin.

Iată, spre exemplu, unde poate duce o decizie luată unilateral, fără niciun fel de consultare şi coordonare, precum cea a Ungariei, care a închis complet graniţele şi a lăsat mii de cetăţeni europeni, printre care şi mulţi români plecaţi la muncă în străinatate, blocaţi la graniţa cu Austria. Toţi lucrătorii sezonieri şi toţi cei care lucrează într-un stat european – printre care mulţi români , altul decât cel de origine ar fi trebui să beneficieze de o soluţie discutată şi agreată la nivelul UE, pentru a se întoarce în mod coordonat acasă.

Multe dintre deciziile corecte – aşa cum este cea de închidere a şcolilor – sunt insuficient fundamentate din perspectiva opţiunilor alternative de natură să asigure o minimă continuitate a procesului educaţional, alături de un acces egal la educaţie. Să închizi este simplu. A demonstrat-o guvernul de la Bucureşti. Să propui soluţii viabile şi alternative corecte pentru elevi este mai complicat, iar actualul guvern nu pare să-şi fi bătut prea mult capul cu asta. S-a mulţumit cu „teleşcoala” pentru anumite grupe de vârstă şi cu soluţia facilă, dar necuplată cu realitatea, a cursurilor online, fără să ia în calcul efectele unor astfel de măsuri asupra unei realităţi româneşti dezechilibrate, în care copiii din localităţile mai mici sau din periferia marilor oraşe continuă să nu aibă acces la suficiente resurse educaţionale. Doar în mediul rural avem peste 12.000 de şcoli (cca. 65%) în care învaţă aproape 1 milion de elevi. Un milion de elevi care au de recuperat un decalaj din ce în ce mai mare faţă de colegii lor din mediul urban. Mulţi dintre aceştia vor pierde şi mai mult contactul cu şcoala, iar inegalităţile sociale se vor accentua, după ce un nou rând de examene naţionale vor confirma, mai devreme sau mai târziu, în funcţie de evoluţia epidemiei, prăpastia dintre rural şi urban în educaţie, dintre unităţile de învăţământ „de elită” şi cele fără promovaţi, expresia nu a unei diferenţe de pregătire, ci a unei diferenţe, generate de stat, de acces la oportunităţi.

Este nevoie ca această criză, peste care o să trecem împreună, să ne trezească în a lupta pentru o societate mai echitabilă, mai umană, mai puţin coruptă de flagelul individualismului şi modelului neo-liberal. Ne trebuie o globalizare echitabilă dar şi una în care comunităţile beneficiază de resursele necesare pentru a se dezvolta. Nu putem face ca şi după criza austerităţii şi să ne prefacem că nu ştim ideile care ne-au condus la situaţia reală. Am ajuns într-un punct de dezechilibru pe care apelul la capacitatea de autoreglare a pieţelor nu îl poate depăşi. Am văzut cu toţii, mai mult decât anecdotic, evoluţia preţurilor pentru medicamente, măşti sau dezinfectant, şi mai nou pentru alimente. Dincolo de necesitatea constituirii unor stocuri sau rezerve naţionale, este imperativă consolidarea capacităţii de producţie a UE, în condiţiile în care lanţurile globale de aprovizionare s-au dovedit mult mai fragile decât credeam. În acelaşi timp, aceste fluctuaţii lasă expuşi acestor riscuri pe cei mai vulnerabili dintre membrii societăţii (cei săraci, cei excluşi şi maginalizaţi etc.). Guvernul României trebuia să decidă plafonarea imediată a preţurilor pentru a nu intensifica temerile populaţie.

Vorbim despre importanţa pe care informarea trebuie să o joace în acest context. La fel ca şi în cazul discuţiei despre „mutarea în online” a educaţiei, omitem să avem în vedere că o mare parte a societăţii în care trăim accesează, din nefericire, mult mai dificil informaţiile din surse oficiale. Când numai 35,3% din populaţia rezidentă în mediul rural are acces la apă curentă, sfaturile privind spălarea deasă a mâinilor sunt cel puţin caduce. Realitatea este că depăşirea consecinţelor epidemiei nu trebuie făcută prin politici care să accentueze şi mai mult dezechilibrele sociale deja existente.

Fără o abordare constructivă, echilibrată, efectele în plan economic şi social vor fi semnificative şi ele vor afecta întreaga Uniune Europeană. Tocmai de aceea, politicile şi măsurile trebuie să fie concertate, iar ele trebuie să vizeze deopotrivă companiile, în special IMM-urile, şi angajaţii. Comisia Europeană vorbeşte despre „Un sistem european de reasigurare de şomaj” şi intenţioneză să mobilizeze Fondul social european şi Fondul european de ajustare la globalizare pentru a atenua impactul asupra ocupării forţei de muncă. Astfel de măsuri însă trebuie să fie complementarea celor adoptate de statele membre, acolo unde este nevoie de politici echitabile, care să reflecte grijă şi solidaritate faţă de toţi cetăţenii. Marile companii sunt importante şi este bine să primească semnale pozitive, dar ele au o rezilienţă crescută în faţa crizei. Cele mai mari riscuri sunt în dreptul IMM-urilor şi al angajaţilor. Deşi nu există încă estimări oficiale, doar pentru România, mediul de afaceri vorbeşte de aproape 1 milion de angajaţi care riscă să intre în şomaj sau să fie disponibilizaţi şi zeci de mii de firme şi PFA-uri care s-ar putea închide. În unele situaţii, alegerea este una dramatică dacă statul nu intervine – prezenţa la muncă, fie şi în contact apropiat cu alte persoane, asigură singurul venit pentru multe familii. Izolarea cerută în acest moment este echivalentă cu un risc inevitabil de sărăcie. Nimeni nu ar trebui să aleagă între unica sursă de venit şi propria sănătate. Imaginaţi-vă că acum şoferulii de pe aplicaţiile de car-sharing sau livratorii independenţi de comenzi nu beneficiază de niciun fel de protecţie socială. Trebuie să avem astfel în vedere că lecţiile crizei anterioare nu au fost pe deplin învăţate.

Necesitatea intervenţiei actorilor centrali nu este doar o replică ironică a realităţii, adresată celor care cereau introducerea mecanismelor de piaţă în sănătate cu o săptămână înainte de declanşarea epidemiei. Ea este un semnal că multe dintre asumpţiile cu care am operat trebuie chestionate şi multe politici trebuie regândite. Criza provocată de epidemie nu trebuie să devină un nou pretext pentru socializarea pierderilor şi privatizarea profiturilor, ori pentru salvgardarea managementului defectuos.

Uniunea Europeană a fost surprinsă de această criză de sănătate publică, devenită, cel puţin parţial, şi o criză politică în care statele naţionale au luat prim-planul, iar instituţiile europene au fost blocate de inacţiunea guvernelor naţionale. Lipsa unei strategii coerente, precum şi a unui plan unitar de măsuri au limitat semnificativ capacitatea de acţiune colectivă, esenţială în momente precum acestea. Este momentul pentru soluţii europene şi pentru o acţiune concertată a liderilor europeni, dacă Uniunea doreşte să îşi păstreze relevanţa şi să dovedească că este mai mult decât o simplă formă de cooperare economică. Primul pas, pe care îl solicit de mulţi ani, este legat de creşterea competenţelor Uniunii Europene privind subiectele sociale, în mod special domeniul sănătăţii şi educaţiei. Avem nevoie de o Garanţie Europeană pentru Sănătate. Dacă nu vom învăţa nimic din criza coronavirus, nu vom putea să depăşim, împreună, acest moment. Sper ca de această dată, să salvăm în primul rând oamenii.