În perioada comunismului ceauşist, regimul îi prezenta pe neoprotestanţi ca pe fiinţe ce merită oprobriul public, securiştii inventând tot felul de poveşti în care credincioşii neortodocşi apăreau ca participanţi la tot felul de ritualuri sângeroase din care nu lipseau copiii în calitate de victime. Aceste poveşti denigratoare veneau să agraveze diferenţele pe care majoritatea ortodoxă le simţea oricum faţă de micile comunităţi neoprotestante din România. Neoprotestanţii nu lucrau sâmbăta, nu consumau băuturi alcoolice, primeau pachete din magica străinătate, obţineau derogări în satisfacerea stagiului militar ş.a.m.d.. La aceste elemente se adăugau şi predicile preoţilor ortodocşi, în care neoprotestanţii erau prezentaţi ca „oile rătăcite” de care se vorbeşte în textul biblic. Toate acestea au dus la o atitudine de izolare a acestor credincioşi de marea masă, uneori apărând şi reacţii violente, instrumentate de către preoţii ortodocşi, împotriva acţiunilor de prozelitism ale neoprotestanţilor (s-a scris despre acestea la începutul anilor ’90).

După căderea ceauşismului, românii au aflat că, de fapt, neoprotestanţii nu sunt creaturi aflate la antipodul fiinţei umane şi au început să înveţe toleranţa. După cum era şi firesc într-o societate democratică, neoprotestanţilor nu li s-au mai pus piedici în practicarea propriilor culte, fiindu-le permise fără probleme contruirea de case de rugăciuni, înfiinţarea de publicaţii şi posturi de radio şi televiziune etc.. În această atmosferă de toleranţă, preoţii ortodocşi încă îşi manifestă nemulţumirea faţă de prezenţa acestor „oi rătăcite”, poziţionare de înţeles pentru că mulţi ortodocşi au trecut la neoprotestantism. De ce oare? Ce le-au oferit aceste culte mai bun decât „biserica strămoşească”? Mulţi spun că foloasele materiale ar fi cauza, că neoprotestanţii i-ar ademeni cu câştiguri imediate pe săracii ortodocşi, dar că, după ce aceştia intră în comunitate, ar cotiza la rândul lor pentru alţii ş.a.m.d. Astfel, aderarea la un cult neoprotestant ar fi un fel de înscriere la un soi de „ce-a-re”. Nu am cunoştinţă de aşa ceva. Ceea ce mi-a fost la îndemână să observ a fost retorica neoprotestanţilor.

Am urmărit de-a lungul anilor tot felul de filme documentare despre neoprotestanţi şi chiar am urmărit prelegeri ale unor pastori. Din simplă curiozitate. Ceea ce atrage atenţia la aceştia este retorica. Sunt persoane îmbrăcate decent, dar nu diferit de cei din sală, care interpretează textul biblic prin abundente trimiteri la viaţa de zi cu zi. Spre deosebire de slujbele religioase ortodoxe sau catolice, în cursul cărora sunt invocate şi evocate momente biblice care rămân în illo tempore, în prelegerile pastorilor neoprotestanţi întâmplările biblice coboară în vaţa credinciosului atunci, în momentul interpretării, şi îl urmăreşte tot timpul. Pastorii reuşesc să-i convingă pe credincioşi că textul biblic este despre fiecare, că personajele biblice sunt chiar ei, credincioşii, în fiecare clipă. Ortodoxului, mesajul biblic îi este mijlocit de autoritatea preotului ce are straie specifice, care intră într-un loc în care credinciosul de rând nu are acces etc.; preotul ortodox impune o anumită distanţă, vorbeşte monoton şi cântă după canon, plasându-se într-un imaginar loc al unei exclusivităţi. Pastorul este mai „dintre oameni”, vorbind pe înţelesul tuturor, cu ilustrări, cu multe ilustrări!, transformând auditoriul în personaj al dramei biblice pe care cu măiestrie o regizează ad hoc. În prestaţia unui pastor sunt urmate scheme actoriceşti. În funcţie de cerinţele textului, el vorbeşte cu nod în gât, tace semnificativ, râde, ridică mâinile spre cer, se revoltă, acuză, binecuvântează, mulţumeşte lui Dumnezeu... Aleluia!

Urmăresc uneori prestaţiile lui Mihai Gîdea, un fost tânăr pastor neoprotestant ajuns unul dintre cei mai redutabili propagandişti. Probabil că puţini cunosc faptul că propaganda este o invenţie a bisericii –propaganda fide (răspândirea credinţei); poate că puţini dintre cei ce îi urmăresc slujbele seară de seară ştiu că Mihai Gîdea este „la bază” pastor neoprotestant. Puţini dintre cei ce îl aşteaptă seară de seară să le aducă lumina care le alimentează fantasmele, le întreţine bucuriile, urile şi spaimele ştiu că Mihai Gîdea este un om cu o bună şcoală, un pastor ce a trecut foarte rapid de la propaganda fide la propaganda vinde.

Pentru că dorinţa de mai mult a fratelui pastor Mihai era prea mare pentru case de rugăciuni atât de mici, el a optat pentru o casă de rugăciuni mai mare, dar pentru a crea un zeu mai mic. Pentru că locul Binelui era ocupat de Dumnezeu, noul zeu nu putea fi decât unul rău. Iar pentru că acesta trebuia să poarte un nume, i-a spus „Băsescu”. Zeul casei de rugăciuni Antena 3.

„Fericit nu-i cel ce are / Suflet mic în casă mare. / Fericit cel ce ridică / Suflet mare-n casă mică”, spune un catren din folclorul creştin. Mihai Gîdea s-a gîndit că fericit e cel ce are un zeu mic în casă mare. Dumnezeu, în bunătatea lui, va înţelege. Astfel, Mihai Gîdea s-a convertit la laicitate. Dacă fratele Mihai tălmăcea sau punea în scenă pildele biblice spre înţelegerea şi lauda lui Dumnezeu omniprezent şi omnipotent, propagandistul Gîdea pune în scenă drame întru demonizarea Preşedintelui României, pe care îl prezintă ca omniprezent şi omnipotent. Dacă fratele Mihai le arăta credincioşilor că Dumnezeu este în tot ceea ce ei fac şi gândesc bine, că e mereu cu ei în tot ceea ce li se întâmplă bine, propagandistul Gîdea le arată telespectatorilor că Băsescu este în tot şi în toate, că e mereu cu ei în tot ceea ce li se întâmplă rău. Dacă prezenţa peste tot a lui Dumnezeu este un lucru bun, prezenţa peste tot a lui Băsescu nu are cum să fie decât un lucru rău, de care orice creştin vrea să scape. Pentru a-i scăpa pe români de această problemă pe care el a construit-o imagologic el este cel mai bun, pentru că ştie şi poate. Mulţi au văzut, puţini au cunoscut. Mulţi au văzut că Gîdea poate să facă prin rostire din orice nimic un lucru grav şi cutremurător, iar dintr-un lucru important, o bagatelă; puţini cunosc, însă, că el o face conform unei tehnici. Nimic folcloric, nimic din întâmplare, nimic din sentiment. Tehnică! E profesionist, ce Dumnezeu!? Se vede şcoala, o şcoală pe care nu au avut-o propagandiştii comunişti şi pe care nu o stăpânesc preoţii ortodocşi. Dar de care, în mod paradoxal, beneficiază un securist. Păstorul pastorului.

Studioul ce i s-a pus la dispoziţie respectă topografia unei capele, iar formatul emisiunii este asemena unei slujbe religioase. Iconostasul este ecranul enorm de pe care nu lipseşte chipul zeului rău – Băsescu. Iar atunci când lipseşte, curg de acolo blesteme la adresa lui, a zeului rău. În strană, stau cantorii (Ciuvică, Ursu, Tudor) şi ţârcovnicii (Chireac, Roşca Stănescu şi alţii). 

Sacerdotul priveşte grav, de sub fruntea klingnoniană, apasă cu arătătorul buzele inflamate de atâta ritual, mută apoi acelaşi atătător între ochi, pentru a-şi ridica ochelarii care niciodată nu au de gând să-i cadă de pe nas şi începe grav şi fornăit, cât mai fornăit!: în seara aceasta... veţi vedea ce nu aţi mai văzut, veţi auzi ce nu aţi mai auzit... veţi urî ce v-am învăţat să urâţi! Pauză prelungă, privire în cameră, tristeţe, ochi umezi, puţină ezitare în glas, glas gâtuit de lacrimi, de tristeţea întregii lumi... greul Pământului; iar privire pătrunzătoare în cameră, pauză scurtă, cap dat pe spate până la îndeplinirea canonului de verticalitate, curajul cruciatului apare şi... şi... şi... cuvântul magic este rostit: Băsescu. Şi munţii se cutreieră, iar Universul ridică precipitat două degete şi se cere la toaletă pentru treabă mică. Şi se deschide încă o pagină a evangheliei după Felix. La cântul marelui sacerdot, oficianţii ţin isonul, iar muţimea din bănci, tot la comanda sacerdotului, strigă „Aleluia!”. Deci, toţi sunt de acord cu noi, conchide sacerdotul. La finalul slujbei, apare un oficiant special, responsabil cu partea fiziologică a ritualului: Badea. El oficiază momentul eschatologic, care aduce uşurare credincioşilor. El scuipă şi micţionează. Credincioşii râd uşuraţi. Şi gata! A doua zi, ritualul se repetă.

Cum e posibil?! Simplu. Pentru o societate ieşită din comunism, în care responsabil pentru bine şi rău era un singur om (Ceauşescu) este uşor să pui în loc un altul: Băsescu. Că o majoritate parlamentară şi guvernanţii anti-Băsescu au atacat violent statul de drept în 2012, că premierul a plagiat, că guvernul a ratat privatizările Oltchim şi CFR Marfă, că parlamentarii au vrut să fie deasupra legii, că guvernanţii au scumpit combustibilul că..., că..., că...: Băsescu!

Marele succes al acestui nou cult fost lansat şi mult distribuit în aceste zile, când cineva a „demonstrat” că abuzurile actualilor guvernanţi şi chiar prezenţa „casei naţionale de rugăciuni Antena 3“ sunt cauzate de... Băsescu. Băsescu ar fi, în logica unei asemenea mirabile concepţii, creatorul marelui preot al panbăsismului şi a tot ce ne fac guvernanţii împotrivă pe motiv că o fac pentru a ne scăpa de Băsescu. Şi Felix, comanditarul marelui sacerdot, spunea că toţi am colaborat cu Securitatea. Schemă veche, preluată, cu siguranţă (sic!) de la Cusanus, care spunea că la infinit plus cu minus e totuna.

Ce liniştitoare este această stare indusă de marele sacerdot! De multă vreme nu a mai fost vinovat cineva pentru toate. Prea se obosiseră românii cu responsabilitatea! Să mai răspundă şi altul pentru ceea ce fac ei, pentru ceea ce cauţionează ei! Ce bine este să trăieşti într-un panteism, chiar în forma panbăsismului! Nu mai ai nicio treabă. Îţi păstrezi imaginea de om liber, care se luptă să iasă dintr-un univers concentraţionar ce nu există în realitate, dar care îţi menţine stima de sine şi insigna de om al libertăţii. Cu gâdea în gând.