Pe vremea când avea viitorul înainte, adică acum vreo 20 de ani, Traian Băsescu reuşise să imprime partidului cvasi-muribund pe care în preluase de la Petre Roman un brand interesant, care suna cam aşa: „PD este un partid mic, vioi şi ticălos - dar extrem de simpatic”. Toate victoriile politice ale lui Traian Băsescu s-au bazat, pe lângă certele sale abilităţi personale, şi pe acest bizar şi seducător amestec de calităţi şi defecte pe care le avea partidul din spatele său.

Toată treaba s-a cam borşit după ce Băsescu a ajuns preşedinte şi partidul mult prea gras. Jumătatea din partid care a rămas lângă Băsescu s-a ascuns sub fustele Elenei Udrea, iar cealaltă jumătate s-a ascuns sub fustele PNL. De jumătatea care a intrat şi a rămas în depresie - adică cei care au rămas băsişti chiar şi după ce Băsescu însuşi n-a mai fost băsist, ci udrist - n-are rost să mai vorbim, că oricum nu mai contează politic (deşi ei se vor fi dovedit până la urmă cei mai lucizi).

Acum, când are viitorul în spate, Traian Băsescu mai reuşeşte să imprime partidului pe care l-a născut de dragul Elenei Udrea un singur atribut: cel de partid mic. Din motive care îmi scapă, PMP nu este nici vioi, nici ticălos, nici simpatic. E doar mic.

Iar un partid mic, dacă nu poate să se facă mare, are doar două şanse de supravieţuire pe termen lung: să se agaţe morţiş de câteva principii care să-i asigure un nucleu de susţinători dur, dar apt oricând să-i furnizeze constant măcar 5% la alegeri, sau să devină un partid-balama. Adică acel partid care reuşeşte să rămână indiferent la principii, dar se plasează întotdeauna, prin jocul procentelor mici şi foarte mici, în cele mai avantajoase poziţii pentru interesele liderilor săi.

Pe ce cale, din cele două, s-a aşezat Partidul Mişcarea Populară: partid de principii sau partid-balama? Nu e simplu de desluşit. La o privire din avion, pare un partid de principii: politici de dreapta, integrare euro-atlantică, unirea cu Basarabia, loialitate fără rest faţă de Traian Băsescu, curtoazie mai discretă, dar la fel de loială faţă de Elena Udrea. Bune, rele – sunt totuşi nişte principii.

La Bucureşti însă, PMP a fost, fără niciun fel de dubiu, un partid-balama. A intrat de la bun început în coaliţia care a sprijinit ideile, fanteziile şi idiosincraziile Gabrielei Firea, iar consilierii săi generali au profitat, la fel ca cei de la PSD sau ALDE, de avantajele pe care acest sprijin le-a atras: posturi în AGA şi CA-uri, îndemnizaţii, joburi în administraţie etc. Conducerea PMP, Traian Băsescu şi vectorii săi de opinie (nu puţini şi nu lipsiţi de influenţă) au vorbit mult prea rar, sau mai degrabă deloc, despre acest aspect. Ca şi cum, la Bucureşti, ar fi fost vorba de alt partid. 

Candidatura lui Traian Băsescu Primăria Bucureşti a fost declanşată nu de dorinţa sa de a deveni, pentru a treia oară, primar general, ci de faptul că USR+ şi PNL au refuzat să accepte PMP ca partener în bătălia pentru Capitală. O răzbunare, carevasăzică. Probabil că e şi el conştient că nu are şanse să câştige, mai ales în condiţiile unui scrutin cu un singur tur, dar nici nu are nimic de pierdut: poziţia de europarlamentar nu îi este periclitată nicicum de această candidatură.

Nu puţini sunt cei care spun că alianţa PNL-USR+ a făcut o greşeală, că a dovedit o exagerată intransigenţă morală şi o lipsă de realism politic atunci când a exclus colaborarea cu PMP, prejudiciind astfel şansele de câştig ale lui Nicuşor Dan. Aparent, aşa e. Şi totuşi, refuzul PNL-URS+ de a se alia cu PMP, cel puţin la Bucureşti, nu e doar o ţâfnă morală, ci are şi o componentă de realism politic: alianţa cu PMP ar fi vulnerabilizat mult retorica de campanie a alianţei de dreapta.

Potrivit actualei legislaţii, un consilier local care votează împotriva deciziilor luate de partid poate fi dat afară din partid şi îşi pierde automat mandatul de consilier. Câtă vreme niciun consilier PMP nu a fost exclus ca urmare a votului pe care l-a dat în sprijinul Gabrielei Firea, este logic de presupus că votul său a avut consimţământul – cel puţin tacit, dacă nu explicit – al partidului.

Închipuiţi-vă acum că în plină campanie electorală, în buza alegerilor, vine Gabriela Firea şi prezintă opiniei publice, de exemplu, sumele încasate de consilierii PMP din consiliile de administraţie ale celor 22 de companii municipale pe care le-a înfiinţat cu votul celor de la PMP. Şi nu doar atât, ci toate sinecurile pe care aceştia le-au primit şi pe care noi încă nu le ştim. Cine n-o crede pe Gabriela Firea în stare să facă aşa ceva să ridice două degete în sus, poate caută cineva modele pentru Monumentul Naivităţii. 

Şi puneţi-vă în locul celor de la PNL şi USR+: cum să explici publicului că te-ai aliat cu cei care au aprobat şi apoi au şi profitat de pe urma deciziilor pe care le critici?

Dincolo de lecţia pe care Traian Băsescu vrea să le-o administreze celor de la USR+ sau PNL, avem alte două lecţii care se desprind de aici. Prima ar fi aceea că deciziile politice au întotdeauna preţul lor, pe care îl plăteşti sau îl încasezi. Şi 2: Nu le poţi avea pe toate în acelaşi timp, inclusiv sufletul în Rai.