Clotilde Armand ar fi putut fi una din aceste persoane: atât studiile cât şi CV-ul, cariera profesională, descendenţa chiar, dacă doriţi. Clotilde Armand provine dintr-o veche familie aristocratică din Vichy (bunica maternă era fiica contelui de Champs de Saint-Leger), iar bunica dinspre tată fusese verişoara scriitorului Jean Giraudoux. Foarte tânăra Clotilde urmează studii la Massachusetts Institute of Technology şi Ecole Centrale din Paris şi se îndrăgosteşte, în schimb, de un român, Sergiu Moroianu. Un geniu în domeniul matematicii care împărtăşeşte o bună relaţie de prietenie cu Nicuşor Dan. Director general al societăţii Egis, însărcinată, printre altele, cu „sprijinirea statulului român pentru recuperarea daunelor provocate de firma Bechtel”, după cum afirmă chiar ea, Clotilde este şi mama a trei fete. O mamă atentă, gata să se ia la harţă cu învăţătoarea atunci când i se pare că fetelor ei, şi colegelor lor de clasă, li se inculcă din start ideea că „în România unele lucruri chiar nu se pot schimba, deci ce sens mai are să te lupţi”. Ei bine, nu. Destinul acestei familii relativ obişnuite de pe strada Atena se va schimba brusc într-o primăvară de 2016. Iar cotidianul ei nu va mai fi ritmat de jocurile de societate (Rummy, Coloniştii din Catana... în mai multe versiuni lingvistice) care împânzesc casa din strada Atena. Nu, nu...

O rachetă politică cu rază lungă de acţiune

Din senin, asemeni unei comete, traiectoria Clotildei Armand şi a familiei sale, locuind la Bucureşti, dar încercând să promoveze şi să navigheze potrivit unor valori care ţin mai degrabă de etica protestantă a capitalismului lui Max Weber, dar în stil, să-i zicem, catolic şi brâncovenesc (dacă se poate spune aşa ceva), Clotilde Armand devine ceea ce confratele meu de la Hotnews, Dan Tapalagă, va numi „revelaţia politică a anului”. Aceasta nu doar pentru că a fost cât pe-aci să câştige primăria sectorului 1, la alegerile locale din vara lui 2016, ci pentru că, iată, alături de formaţiunea ecologică a lui Nicuşor Dan, Uniţi Salvăm Bucureştiul, transformată peste noapte în rachetă politică cu rază lungă de acţiune, Uniţi Salvam România, Clotilde merge mai departe. Vizează un fotoliu în Camera Deputaţilor. Si visează la o Românie în care până şi o femeie ca ea ar putea deveni preşedinte. Dar de ce nu, în fond? „Franţuzoaica”, cum a fost ea numită, dar mai degrabă alintată, a intrat în inimile românilor: de la opincă la intelectual, de la altermondialist la feministe şi mămici, expatriaţi şi diaspora, toată lumea visează cu ochii deschişi la acest fenomen cât se poate de normal (pentru ea!).

Lupta cu sistemul

Mergând spre întâlnirea cu Clotilde Armand, nu încetam să mă întreb dacă voi fi dezamăgită sau nu, dacă cele spuse despre ea, rele sau bune, sunt chiar adevărate. Dacă e veridic faptul că puterea şi farmecul îi stau în balansul talismanic al cerceilor foarte lungi de care nu se desparte niciodată. Picioarele îmi sângerau deja de la băşicile făcute de sandale (Bucureştiul vara pe jos e teribil!) dar eu tot la pantofii fără toc ai Clotildei mă gândeam, la capacitatea pe care o au unele femei de a avea eleganţa în sânge. Cam aşa ne-a primit Clotilde Armand. Afabilă, simplă ca o formulă de trei... simplă, pantaloni şi cămaşă, fără cercei! (Sacrilegiu, mi-am spus, e de prost augur!) Casa era, într-adevăr, plină: înaintea mea şi a colegului de la L’Express, Charles Haquet, ajunseseră, rapizi, alţi franţuji, de la Televiziunea Franceză. Momentul a fost plăcut, aşteptarea, fructuoasă, căci, observatoare de felul meu, m-am dedat sportului meu favorit când intru în casa cuiva: să studiez biblioteca, pereţii…(între timp Clotilde încerca să fie o gazdă bună pentru toată lumea...). Volumele de pe rafturi erau... trilingve: română, franceză, engleză; jocurile de societate, o colecţie întreagă; abajururile lămpilor cu picior, „confecţionate de mama”, avea să-mi spună, mândră, mezina familiei. Poate, oare, această femeie să lupte cu sistemul? Despre sistem, numai de bine. Avea să bântuie, ca o himeră, toată conversaţia noastră, în trei (eu, colegul, ea) şi uneori cinci (soţul Clotildei, mezina).

Clotilde Armand şi echipa ei de la USR sectorul 1 FOTO Facebook

Permanenţa ca şi constantă

„ - Vă rog frumos, Clotilde, puteţi să vă puneţi cerceii? Inainte de a începe? Parcă nu corespundeţi cu mitul...”.

Clotilde râde. Si când râde, wow, e cuceritoare. Începem să vorbim (fără ca ea să-şi pună cerceii). Este, trebuie să o spunem, mult mai à l’aise în română decât în franceză. Pe bune. De altfel, nu este un compliment, căci de câteva ori ne-a tot întrebat, pe noi, cum se spune nu ştiu ce cuvânt în franceză. „Je ne sais pas comment on dit en français...”. Nu contează. Ce contează este ceea ce crede.

Revenind la sistem, noi o atacăm direct: de ce ar avea mai multe şanse de reuşită USR şi ea însăşi, decât M10 şi Monica Macovei, Noua Republică şi Mihai Neamţu? „Suntem diferiţi de alte eseuri de partide anti-sistem, ca M10 sau Noua Republică, deoarece în rândul nostru permanenţa a fost o constantă. De vreo 20 de ani tot am constituit asociaţii. Toţi cei din partidul nostru au dat mult din viaţa lor pentru a organiza acţiuni în marginea politicii. Un om politic nu cunoaşte ce e bine şi ce e rău într-un cartier, aşa cum ştie o asociaţie, de exemplu. Oricum, perioada de debut în politică este obligatorie pentru oricine, chiar şi pentru partidele anti-sistem. Iar noi, ei bine, simt foarte bine ceea ce suntem: suntem singuri împotriva unui sistem. Iar scopul nostru este clar, simplu, direct: scopul nostru este schimbarea mediului politic”.

Oare din acest motiv discursul ei prinde? Prestanţa ei, prezenţa ei, mai degrabă, este palpabilă? Că e vorba de Bucureşti, Paris, Iaşi, Bârlad sau Cluj ? „Poporul, până la urmă, ştie foarte bine ceea ce doreşte, la aceasta serveşte democraţia, crede Clotilde Armand. Iar noi nu suntem un partid populist. E important să spunem acest lucru. Ci un partid care promovează imaginea cetăţeanului angajat. Eu nu spun că trebuie să votăm şi apoi politicienii să îşi facă treaba, ci spun că trebuie să votăm şi apoi să dăm şi din timpul nostru comunităţii”.

Simt o chemare şi o convingere în vocea ei, în felul în care pune şi afirmă unele probleme. O anume determinare. O anume postură de port-drapeau. Risc o întrebare? „De ce credeţi că dvs. aţi putea schimba ceva? Cum a fost trecerea aceasta, de la director de societate şi mamă, la om politic?” Clotilde nu ezită nici măcar o clipă: „misiunea aceasta, am fost investită cu ea, de Sus. E normal ca în cursul vieţii fiecare să dea un pic din timpul său. Aşa cred că e bine. Ceea ce reproşăm elitelor politice române este mai ales lipsa lor de moralitate. Lipsa lor de chestionare, de auto-chestionare. Cine suntem noi? Ce valori avem? Valorile sunt construite pe ceea ce am construit până acum în viaţă. La fel, eu şi când recrutez pe cineva mă bazez pe competenţele sale actuale, nu pe ceea ce îmi promite că va face. Pentru mine, Dan Nicuşor a fost şi este un bun model, cred că este bine să înaintezi în viaţă având exemplul unor bune modele. Vreau să fiu un astfel de bun model”. Mai ales că, explică Clotilde, aici este de lucru, în România. La categoria modele de urmat.

„Românii au impresia că nu sunt nici înţeleşi şi nici valorizaţi. Cei care pleacă se cred mai deştepţi decât ţara lor. Iar apoi au tot timpul nevoie de privirea altora, a străinilor, a mea, în ocurenţă, ca să-i liniştesc,  să le spun că e bine. Să alin suferinţa, să-i îmbărbătez. Este, deci, o tendinţă a românilor aceea de a se îndepărta de ţara lor şi de a o ponegri ulterior. Când de fapt ei sunt România”. 

Întrebările se aglomerează. Mă tem, îi spun, că nu va avea timp să facă nimic până la alegeri, că timpul e prea scurt, sistemul prea sufocant şi prea puternic, atacurile prea virulente şi răutatea adversarilor prea contagioasă. Este doar o femeie... Femeia zodiei Rac, însă, îmi răspunde: „am de partea mea superioritate morală. Temperamental, atacurile nu mă afectează. Minciuna are picioare scurte. Sunt mult mai afectată de erorile pe care aş putea să le fac eu. Oamenii aşteaptă cu toţii pe cineva care să-i salveze, căzut din ceruri. Noi le propunem o platformă în care ei sunt parte a procesului. E ceva diferit de ceea ce au văzut până acum. Suntem şi foarte constienţi de ceea ce putem şi ceea ce nu putem face”. Aici gândul îmi zboară la  o altă casandră interesantă a lui Dan Tăpălagă. „Clotilde Armand ar trebui să ajungă rapid liderul de facto al USB, preşedinte executiv, iar Nicuşor Dan să urce în poziţia de simbol al partidului, de efigie, de părinte fondator sau cum doreşte să-şi spună ca să nu-i scadă prestigiul. Evident, acest lucru se poate întâmpla dacă Nicuşor Dan şi Clotilde Armand îşi doresc performanţa politică maximă. Până una-alta, amândoi şi-au anunţat publicul că încep aventura politică, deci ar fi bine să acţioneze în această direcţie în mod raţional, nu pe bază de umori sau toane personale”, scrie el în Câteva observaţii despre Nicuşor Dan, Clotilde Armand şi viitorul Uniunii Salvaţi România.

 „Cu partidul nostru se întâmplă ceea ce se întâmplă cu partidele anti-sistem. Avem doar câteva luni la dispoziţie pentru a depăşi 4-10% din votanţi. Dar peste 4 ani vom trece de 30”.

Clotilde Armand şi Nicuşor Dan

Mai sunt, aşa este, doar mai puţin de 70 de zile până la alegerile legislative din 11 decembrie. Ce-ar mai fi de spus? Credinţa în Dumnezeu a acestei femei care nu a împlinit 50 de ani, deci este încă tânără? Cartea care va urma? Dezamăgirea cauzată de compatrioţii care nu au fost să voteze pentru Bucureştiul care de acum este şi al lor? „ Valorile creştine sunt atât de importante pentru viitorul nostru! Cred în ele. Întocmai de aceea, şi pentru că oamenii nu mă cunosc încă, pentru că au atâtea întrebări de pus despre mine, voi publica o carte (pentru că iubesc transparenţa). Am devenit peste  noapte o personalitate publică, deci din senin. Apariţia acestei cărţi mi se pare importantă, căci este ceea ce oamenii obişnuiţi aşteaptă să afle despre mine. Oamenilor le place să vorbeşti despre ei. Eu mă gândeam la o carte de genul „Românii din viaţa mea”. În care le voi vorbi semenilor mei despre mine. Cât despre compatrioţii mei... mă întrebaţi dacă m-au susţinut... nu au fost în număr mare la vot, şi e păcat, căci Bucureştiul este oraşul unde locuiesc şi ei. Iar Franţa... Regret că Franţa este atât de temătoare în ceea ce priveşte politica sa externă. Românii sunt trataţi foarte urât în Franţa şi nu este bine”.

O privesc zâmbind. Atunci ne-am despărţit de o femeie sigură de sine, dar regretând puternic neimplicarea semenilor ei: „Ştiţi, deja acum nimic nu mi se mai pare imposibil. Am avut şi avem un preşedinte german, căruia i se reproşează lipsa de dinamism. De ce nu şi un preşedinte femeie, dinamic? Suntem pe calea cea bună. Simt că acum deja oamenii regretă că nu m-au votat. Dar în 4 ani probabil că voi fi deja primarul sectorului 1...”.

Între timp, preşedintele François Hollande a vizitat România. Clotilde Armand s-a numărat printre personalităţile care au contat în timpul acestei vizite. Figura şi activitatea ei au fost din nou preluate şi difuzate de presa internaţională. Ceea ce îşi propune, sau măcar ceea ce şi-a propus până acum, a reuşit. Iată, din neant a apărut Ecole Normale Superieure în Bucureşti, pe modelul ULM, cu profesori români şi străini. Dar dacă franţuzoaica are o şansă?