Naţionalismul extremist nu a traversat societatea românească de ieri de azi. Pornind de la lipsa de toleranţă faţă de minorităţile etnice, religioase, sexuale, s-a transformat cu uşurinţă în ură. Regimul legionar a făcut sute de mii de victime în rândul evreilor, dar şi al romilor, crimele de atunci girate de autorităţile române, în frunte cu mareşalul Antonescu, fiind şi astăzi sortite amneziei unei mari părţi a populaţiei. Copiii şi adolescenţii, în general, nu au auzit de ororile torţionarilor împotriva semenilor lor. Şcoala ignoră cu voie de la stăpânire această parte a istoriei, ca şi întreaga perioadă a comunismului.

Regimul comunist a fost impus cu tancul extremismului, bazat în primul rând pe ura de clasă. Activiştii de la vârful Partidului comunist au indus, prin manipulare şi dezinformare, revărsarea urii asupra celor care nu făceau parte din marea masă, care nu aveau „origine sănătoasă.“ La fel ca şi în cazul exterminării evreilor şi romilor, crimele şi suferinţele din închisorile comuniste sunt şi acestea trecute mai mult sau mai puţin sub tăcere.

De ani de zile, sondajele arată că jumătate dintre români cred că era mai bine pe vremea comunismului şi că nu ar avea nici o ezitare să se întoarcă în acele decenii în care omul nu era decât un număr, un individ fără nume. Naţionalismul lui Ceauşescu pătrunsese în minţile multor români, care se mândreau că RSR are cele mai frumoase şi bogate păduri, dealuri, câmpii şi altele asemenea. Nu era doar primitivismul necunoaşterii, ci o laudă de sine întemeiată pe o formă de patriotism lozincard.

Episoade ale unui foileton al urii

După 1989, naţionalismul extremist s-a manifestat în forme dintre cele mai perverse. „Nu ne vindem ţara“ nu a fost doar un slogan, ci o exprimare a unui autohtonism violent, o detaliere a libertinismului exprimat încă din primele zile după căderea regimului comunist. Acest autohtonism a fost încurajat de Iliescu prin toate pârghiile puterii. Întreprinderile, în fapt toată industria, care erau în faliment au fost alimentate cu sume astronomice de la bugetul de stat doar pentru ca investitorii străini să fie descurajaţi în a investi în economie.

Confruntările sângeroase de la Târgu Mureş dintre români şi etnicii maghiari din 15 martie 1990, puse la cale de fosta Securitate, au reprezentat prima manifestare extremistă de amploare după decembrie ’89. Organul de represiune al regimului totalitar avea nevoie de un astfel de conflict etnic pentru a reveni la masa îndestulată a puterii în văzul lumii. Schimbarea numelui în SRI nu a dus, desigur, şi la schimbarea năravului. Foştii securişti au ştiut cel mai bine cum poate fi devalizată economia prin căpuşarea întreprinderilor până la ultimul şurub. Şi asta, prin afişarea unui patriotism de mucava, a unui naţionalism de faţadă pentru cei care le serveau interesele.

Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost un episod de manipulare grosieră a justiţiarilor huilei din Valea Jiului. Pe cine putea chema Iliescu să treacă prin bâte şi bastoane manifestanţii din Piaţa Universităţii decât pe cea mai oropsită categorie de muncitori, manevrată să se îmbarce în trenuri de securişti infiltraţi? Cine poate crede că minerii s-au mobilizat din patriotism să cureţe Bucureştiul de „golani“? Naţionalismul revanşard este inoculat de regulă maselor sărace ca picătura chinezească şi ajunge să le posede. Agresivitatea se naşte acolo unde invidia nu mai este suficientă. Când nu există un duşman, atunci el este inventat.

O serie de conflicte interetnice între români şi romi au marcat ultimii 30 de ani. Deşi în sondaje românii se arată toleranţi faţă de etnia romă, în realitate aceasta este discriminată mai ales pe piaţa muncii. De exemplu, dacă un român şi un rom candidează pentru un post, aproape invariabil românul va câştiga postul respectiv. Episodul Hădăreni din 1993 este ilustrativ pentru revărsarea furiei sătenilor români împotriva romilor, în urma unei altercaţii în care un român a fost înjunghiat de un rom. Episodul s-a încheiat cu patru morţi şi incendierea a 14 case ale romilor.

Cea mai agresivă şi îndelungată formă de exprimare a  naţionalismului extremist a fost întreţinută de C.V. Tudor şi de camarila lui de securişti. Partidul România Mare susţinut de revista cu acelaşi nume a fost amvonul de unde tribunul revărsa dejecţii împotriva evreilor, a romilor şi mai ales a etnicilor maghiari. Cine nu-şi aminteşte de predicţia lui C.V. Tudor că „dacă PRM vine la putere, vor avea loc execuţii publice pe stadioane“? Sigur că orice om cu mintea la cap nu putea crede o asemenea ameninţare, dar au fost susţinători ai tribunului care i-au dat crezare. De altfel, mulţi peremişti au cerut la vremea respectivă sânge, iar C.V. Tudor le-a susţinut aprinsă flacăra urii mai ales prin revistă, la televiziuni, dar şi de la tribuna Parlamentului.

Cine se află în spatele ascensiunii AUR 

Stratificarea excesivă a unei societăţi este patul germinativ al intoleranţei, al naţionalismului agresiv şi în final al urii. În societăţile în care clasa medie e majoritară, de regulă oamenii îşi văd de treabă. Nu e de ignorat însă creşterea unor partide extremiste în toată Europa, dar şansele ca acestea să ajungă la putere sunt, cu unele excepţii, puţine.

După doar doi ani de la înfiinţare, Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR) a câştigat în decembrie trecut aproape zece la sută din voturi. Discursul naţionalist extremist a revenit în spaţiul public parcă mai viguros decât acela declamat de corifeii PRM. Că această creştere a discursurilor naţionaliste, revanşarde, anti-occidentale şi anti-sistem este rezultatul unor frustrări acumulate de-a lungul anilor de adulatorii lui C.V. Tudor este o realitate. Însă titulatura partidului e un fals grosolan, în situaţia în care, cum e de bănuit, AUR pretinde că luptă pentru unirea Basarabiei cu România. Toate sondajele de opinie arată însă că doar un sfert din populaţia Republicii Moldova doreşte unirea.

E ceva necurat în ceea ce priveşte avântul AUR în doar doi ani de existenţă discretă. Nu cred că această ascensiune ar fi fost posibilă fără „sprijin de specialitate“, ca şi în cazul PRM.

George Arun - Deutsche Welle