Să ne certăm c-un vechi prieten (zi că n-ai făcut asta!), cu tata (sau asta!), cu mama (până şi asta!), că dreapta-i salvarea, că dreapta-i aia şi cu aia, la naiba să îi ia pe comunişti!

Bun! Şi-ajungi la vot şi tu, ca orice prost ca tine, la patru ani, la cinci, şi pui ştampila, o înfigi bine, sufli-n bucata aia de hârtie, ca să fii sigur că s-a-nţeles exact cu cine ai votat. Şi, gata, eşti liber! Da, Doamne!, liber! C-o să învingem noi, c-o să se schimbe totul, că o să fie bine, că, da!, de acum laptele şi mierea vor curge şi prin viaţa ta. Sau, cel puţin, că ai votat exact aşa cum te-a dus capul, iar capul tău, cum altfel?, gândeşte cel mai bine.

Şi apoi îi vezi pe toţi, de dreapta şi de stânga, cum fac o mare horă, cum sfâşie bucăţi din ţara ta, din visele tale, din viaţa ta. Cum toate strategiile acelea răsunătoare, cu valori şi principii corecte, care te-au prostit încă o dată, pentru nu mai ştii a câta oară, care te-au scos ca un credul turbat la vot, devin, deodată, „doar împreună, dreapta şi cu stânga, putem continua drumul spre Vest, spre UE, spre SUA, spre libertate. Putem sluji poporul, şi viitorul, şi salvăm şi copiii, şi pensionarii, şi… şi…”.

Aşa că zici şi tu că hai, dom’le, că-i bine! Măcar că s-au unit, că luptă împreună, că-i linişte în ţară, că ai scăpat să îi tot vezi, în fiecare zi, cum îţi otrăvesc sufletul şi mintea cu urile lor, cu mojiciile lor, cu scenariile lor smintite, cu bătăliile lor duse întotdeauna pentru putere, întotdeauna pentru bani. Doar pentru banii tăi. Şi-apoi, din nou, la patru ani, la cinci, sau la cât vor ei, se duce naibii tot! Şi iar îţi vin în faţă „că ăla-i comunist, că nu se poate, dom’le, să continuăm aşa, că nu ne vindem ţara, că ăia-s hoţi, că noi nu suntem, că, gata!, mergem înainte cu voi, votanţii noştri dragi şi minunaţi, pe care nu-i trădăm”. Aşa că zici şi tu, din nou, că-i bine aşa! E mult mai bine aşa! Că ştiai tu c-ai tăi nu îs ca hoţii ăilalţi, că valorile, şi principiile, şi SUA, şi UE, şi, oricum, să-i ia naiba pe comunişti! 

Mă uit, de ceva vreme, şi eu, ca voi, la dreapta. Şi aştept. Şi tot aştept să văd pe unde e, ce vrea, cum luptă, că doar o luptă-i totul, ce strategii concrete ne arată. Aştept să văd schimbarea, aştept unirea dreptei, că se uneşte, nu?, aştept încă naiv strategia aceea extraordinar de diferită şi de bună, care să mă ducă cu inima-mpăcată în cabina de vot. Şi-aştept degeaba.

Îi ascult şi eu pe cei care acum, de vreo câteva luni, prea puţine, ies încă o dată în faţa noastră şi ne vorbesc. Ne vorbesc aiurea-n sloganuri stupide. Ne spun despre soluţii adevărate, îndrugă iar ceva despre dreptate, libertate, schimbare, oferă garanţii, „nu vorbe goale”, împart ţara între milogii din Moldova, care trebuie salvaţi cu orice chip, şi românaşii de nu ştiu unde, cu aşteptări ca-n Vest. Ne mint iar toţi, de dreapta sau de stânga - că oricum nu contează - cum vor lupta ei cu hoţii şi cu nenorociţii care ne jecmănesc ţărişoara, cum vor intra la puşcărie baroni după baroni, cum salariile noastre vor fi ca-n UE, cum politicienii, gata, vor da jos labele de pe instituţiile alea şi alea.

Şi tu îi crezi, din nou. Şi iarăşi speri! Şi iar te vor învinge! De dreapta şi de stânga.