Se cuvine să începem o precizare: în România, există doar cinci persoane care pot sesiza CCR cu conflict juridic de natură constituţională: preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele României, prim-ministrul şi preşedintele CSM.

În luna august a anului trecut, Viorica Dăncilă a plecat o săptămână în concediu şi, prin decizie de prim-ministru, l-a delegat să-i ţină locul pe vicepremierul Paul Stănescu. Preşedintele Iohannis a sesizat CCR cu un conflict juridic de natură constituţională, pe motiv că delegarea trebuia efectuată prin decret prezidenţial, nu prin decizie de premier. Pe 19 decembrie, preşedintele a pierdut procesul, dar asta contează mai puţin.

Importante sunt însă două paragrafe din decizia CCR, care spun cu o limpezime de cristal următoarele: premierul are o serie de prerogative proprii şi exclusive, atribuite prin Constituţie şi care nu pot sub nicio formă să fie delegate către cel desemnat să-i ţină locul. Una dintre aceste prerogative este aceea de a sesiza CCR cu un conflict juridic de natură constituţională. Reţinem aşadar asta: sesizarea CCR este un atribut exclusiv, personal şi netransferabil al prim-ministrului.

Acum trei săptămâni, deputatul PSD Florin Iordache, delegat de Liviu Dragnea la conducerea Camerei Deputaţilor, a sesizat CCR cu conflict juridic de natură constituţională, pe motiv că la Instanţa Supremă nu s-au constituit complete specializate de 3 judecători pentru judecarea dosarelor de corupţie. Iar completele de 3 de la Instanţa Supremă sunt o problemă pentru PSD: un asemenea complet l-a condamnat anul trecut pe Liviu Dragnea la trei ani şi jumătate de închisoare în dosarul Bombonica. 

Şefa ICCJ, Cristina Tarcea, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Motivul? Exact decizia CCR din 19 decembrie: câtă vreme premierul nu-şi poate delega nimănui atributul exclusiv de a sesiza CCR, de ce ar putea s-o facă preşedintele Camerei Deputaţilor? Prin urmare, fix pe argumenaţia CCR, Florin Iordache nu avea calitatea să sesizeze Curtea, chiar dacă era delegat la conducerea Camerei Deputaţilor. Acum, CCR se află într-o situaţie imposibilă, din care nu are nicicum cum să iasă bine. Iată de ce.

Dacă respinge argumentaţia doamnei Tarcea, deci dacă admite că Florin Iordache avea dreptul să sesizeze Curtea, CCR rezolvă problema PSD cu completele de 3, dar ar însemna să-şi sfideze propria decizie de acum nici patru luni. Ceea ce e ruşinos pentru orice Curte în care ruşinea mai funcţionează ca factor de echilibru. În plus, va avea o mare problemă să explice care e motivul pentru care ceea ce interzice premierului (delegarea atribuţiei de sesizare a CCR) permite preşedintelui Camerei Deputaţilor.

În schimb, dacă acceptă argumentaţia doamnei Tarcea, deci dacă respinge acţiunea lui Iordache ca inadmisibilă, CCR nu doar că nu rezolvă problema PSD, dar intră ea însăşi într-o altă dandana. Căci în toamna anului trecut, acelaşi Florin Iordache, lăsat premeditat pentru o zi la conducerea Camerei Deputaţilor, a sesizat CCR cu conflict juridic de natură constituţională în problema protocoalelor dintre SRI şi Parchet. CCR a admis dosarul, l-a judecat fără nicio apăsare pe 16 ianuarie anul acesta şi a rezolvat cumva problema PSD cu protocoalele.

O concluzie se impune cu evidenţă: CCR a judecat chestiunea protocoalelor fără să verifice mai întâi, aşa cum o obligă legea şi propria jurisprudenţă, dacă Florin Iordache avea dreptul constituţional să sesizeze Curtea. Ceea ce umple de ridicol orice Curte în care simţul ridicolului mai funcţionează ca factor de echilibru. Ce valoare mai are o decizie CCR luată ca urmare a unei sesizări nelegale e deja o chestiune mult prea complicată, pe care o lăsăm în seama experilor în drept constituţional.

Din ianuarie 2017 până azi, CCR a judecat nu mai puţin de nouă conflice juridice  de natură constituţională, din care PSD a câştigat opt. Speţele au fost de o diversitate fascinantă, de la Ordonanţa 13 la demiterea Laurei Kovesi,  de la Insula Belina la remanierea guvernamentală. Această statistică ne face să ne gândim că definiţia acestei instituţii juridice ar trebui cumva schimbată: „Există conflict juridic de natură constituţională ori de câte ori PSD are o problemă şi nu găseşte nicio altă cale legală de a şi-o rezolva”.

Prin faptul că a intrat în acest joc, că a manipulat argumentele în aşa fel încât să obţină rezultatul dorit de PSD, că a judecat cu ochiul la Partid şi nu la Constituţie, era matematic previzibil că CCR va ajunge în situaţia de azi: un câine hămesit care îşi înfige colţii într-un smoc de blană, ca să constate ulterior că era propria sa coadă.