Am vrut să văd, cumva, din afară lucrurile, însă oricât de obiectivă aş fi vrut să fiu de 1 Decembrie, n-aş fi reuşit să vă povestesc experienţa aceea a civilului autentic, într-o zi în care facem apel la simboluri naţionale.

Nu atât de autentic ca Ziua naţională a unei prietene, care m-a întrebat înainte cu câteva zile ce se va face de 1 decembrie şi n-am înţeles la ce se referă. Ei bine, aş fi spus că un român obişnuit nu vrea neapărat să vadă toată ziua la televizor steaguri fluturând şi reportaje despre cât de minunaţi suntem şi să audă diverse declaraţii sau să alerge spre defilări... M-am înşelat. Marea problemă provenea din faptul că avea să răspundă multelor întrebări ale piticului aflat la vârsta întrebărilor şi care ştie despre România că înseamnă steagul fluturat la meciurile de fotbal. Ei bine, 1 Decembrie a fost o ocazie bună să îi explice că înseamnă mai mult de atât, să-i spună de ce este atât de multă lume în stradă, să-i arate că şi soldaţii aceia care defilează au puşti şi să-i admire curiozitatea legată de parada militară.

Şi iată cum ziua a devenit neîncăpătoare pentru informaţiile multe, pentru simboluri şi premiere în viaţa copilului român de trei ani, care a spus La mulţi ani, România de mai multe ori decât ar fi crezut părinţii că pot suporta, dar care a şi antrenat pe toată lumea cu emoţia autentică a unor festivităţi trăite pentru prima dată. Şi mi-a plăcut că au împărtăşit emoţia asta cu mulţi alţi copii ieşiţi în stradă, introduşi şi ei, probabil, în tot ceea ce înseamnă Ziua noastră naţională. Şi s-au bucurat sincer, ba chiar au vrut să revadă, la televizor, defilarea, mai ales ca n-au prins toate momentele. Şi au acceptat frumos şi toate poveştile despre românii de succes de astăzi şi de ieri, din ţară sau din altă parte, inspirându-se la rândul lor şi sperând.

Preluat şi pe  http://www.alinagorghiu.ro