Concertul susţinut de Ion Marin la pupitrul dirijoral al Orchestrei Naţionale a Franţei a fost ilustrativ pe această direcţie. Muzicienii ansamblului ”erau la ei acasă” iar Ion Marin a ştiut a potenţa tocmai aceste valori ale muzicii lui Debussy, ale suitei orchestrale Imagini. Important este faptul că depăşind aspectul pictural pitoresc, la care te poţi opri dacă nu imaginezi mai mult, Ion Marin a realizat, peste complexul sonor, o veritabilă lume a imaginilor poetice care definesc stări ale spiritului sugerate de natură; ...pe parcursul suitei Imagini, operă fundamentală a compozitorului. Am aşteptat cu interes două momente speciale ale suitei, anume Miresmele nopţii şi Dimineaţa zilei de sărbătoare, momente unice în ce priveşte vraja de sunet, de lumină, pe care o poate naşte – şi a nascut-o! -  magia baghetei inspirate.

La fel de importantă mi-a apărut realizarea primei Suite enesciebe în do major. Este o lucrare eterogenă din punctul de vedere stilistic. Or, tocmai acest aspect a fost depăşit, imaginată fiind o anume depănare fluentă a evenimentelor, succedate în volute mari, unificatoare, ce au făcut loc, spre final, unui elan romantic care a evitat expresia de tip dramatic. Concertul în sol de Maurice Ravel, în versiunea tinerei pianistei Alexandra Dariescu, nu atinge întreaga grandoare interioară a acestei capodopere; ...pianul manifestrâdu-se drept un instrument adăugat sonorităţii de ansamblu. La cererea publicului am avut curiozitatea şi interesul de a fi audiat, pentru prima oară la noi, o Romanţă pentru pian cu violoncel, aparţinând Clarei Schumann; se împlinesc 200 de ani de la naşterea pianistei compozitoare, marea iubire inspiratoare a lui Robert..

Am fost încredinţat o dată în plus, Clara nu este Robert; dar a fost iubirea de-o viaţă a acestuia!

Cu o zi mai înainte, în compania aceluiaşi ansamblu orchestral, a  dirijorului Emmanuel Krivine, pianistul Evgeny Kissin a dat o dimensiune de supremă grandoare Concertului în la major de Liszt; sunetul este văzut aici drept pisc înalt al expresiei, al declamaţiei pianistice, aici de o uimitoare elocvenţă; pe care pianistul o susţine drept atribut al marelui spectacol romantic al muzicii. Mai puţin inspirată, dar făcând deliciile unui public de buni amatori, la cererea insistentă a acestora a fost oferită o prelucrare jazzistică de mare antren sonor; neînţelegându-se faptul că sunetul pianistic de elaborare – să o numim – clasică, nu are nimic comun cu percutenţa pianistică a clapelor din muzica de jazz. Dar moda şi gustul publicului obişnuit, copleşesc uneori chiar şi marile spirite ale muzicii.

Seducţia sonoră a căutării sunetului potrivit în drumul spre marea muzică, o putem observa şi în cazul violonistei Julia Fischer, un spirit a cărui nobleţe marchează sunetul de o manieră cultivată, operând descoperiri uimitoare în substanţa însăşi a muzicii. Mă refer prioritar la realizarea – pe parcursul recitalului susţinut în compania pianistului franco-român Henry Bonamy -  a cunoscutei Sonate enesciene în fa minor. Greu de imaginat faptul că acest circulat opus mai poate oferi noutăţi, stârnind interesul şi atenţia la maximum; mai ales în ce priveşte gândirea timbrală ataşată acelei graţii interioare de romantică inspiraţie, care domină această lucrare.

Sonata în si bemol major de Mozart, Sonata în sol minor de Brahms, au dat consistenţă unui recital amplu; finalul a fost reprzentat de celebrul opus Tzigane, datorat lui Maurice Ravel, un teren fabulos deschis marilor investigaţii. marilor căutări în ce priveşte complexul timbral violonistic. Am regretat faptul că în câteva ocazii sunetul pianului a copleşit vioara; deschiderea la jumătaate a instrumentului ar fi remediat situaţia.