Agatha nu ştie, deocamdată, cum va începe ciclul secundar la şcoala la care este înscrisă, unul dintre colegiile naţionale cu profil de artă din Capitală. Anul trecut, în semestrul cu primul vârf al pandemiei, a învăţat de acasă. La marginea Deltei, unde a petrecut o bună parte din carantină, semnalul reţelelor de telefonie mobilă e ca valurile Dunării - uneori mai puternic, alteori deloc. Aşa că pentru cele două ore zilnice de şcoală online, Agatha şi mama ei se urcau în maşină şi mergeau înspre ieşirea din sat, într-o zonă cu vizibilitate la stâlpul pe care operatorii de GSM şi-au montat releele, în raza de bătaie a semnalului.
 
Agatha nu este unul dintre copiii din statisticile citate de ministrul Educaţiei atunci când, la începutul lunii mai, spunea că 250.000 de elevi din trei milioane câţi sunt în România nu au acces la tehnologie. Agatha a fost doar „refugiată” în ruralul profund şi neconectat al României. Astăzi, luni, când reîncepe şcoala, este la Bucureşti. Cultura generală, spune mama Agathei, se poate studia şi online, dar instrumentele trebuie studiate la şcoală. „Am încredere în copilul meu, a învăţat în aceste luni cum să aibă grijă de ea. Dar îi e teamă de colegii ei mai viteji, de cei care nu vor respecta regulile de igienă”. Şi speră că profesorii nu vor mai pune accent doar pe reproducere, ci vor fi interesaţi de ce gândesc copiii şi chiar îi vor provoca să gândească cu mintea lor.
 

Toamna promisiunilor şi a harababurii

 
„Trebuie să fim pregătiţi ca în toamnă să desfăşurăm un învăţământ online, astfel încât să nu ne aflăm în situaţia în care suntem astăzi”, promitea, în mai, ministrul Educaţiei Monica Anisie. La sfârşitul lunii august, conform statisticilor oficiale, fiecare a treia şcoală din România nu avea acces la internet. Cu 12 ore înainte de deschiderea anului şcolar, ministrul anunţa promisiuni din partea a patru operatori de internet care ar urma să conecteze 2500 de şcoli, începând cu 18 septembrie.
 
De-a lungul anilor, operatorii de telefonie mobilă şi-au întins reţelele de relee în funcţie de interesele comerciale. Deutsche Welle l-a întrebat pe preşedintele Klaus Iohannis dacă extinderea acestei acoperiri nu ar putea deveni un subiect pentru Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
Semnalul reţelelor de telefonie mobilă – o provocare pentru şcoala românească în vremuri de pandemie

Semnalul reţelelor de telefonie mobilă – o provocare pentru şcoala românească în vremuri de pandemie

În condiţiile în care educaţia este un risc de vulnerabilitate naţională, pe fundalul noilor necesităţi publice, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale ar putea fi util pentru răspândirea reţelei de relee. „S-a discutat cu operatorii, se vor strădui şi ei, iar statul, acolo unde poate, prin STS, dă o mână de ajutor. Problemele se vor rezolva, pas cu pas”, ne-a precizat şeful statului.
 
Acestor copii mai degrabă nevăzuţi, care au avut ghinion şi s-au născut într-o Românie îndepărtată de marile oraşe şi neracordată la secolul 21, degeaba le va preda profesorul din faţa tablei, într-o clasă fie goală, fie cu zece elevi. Nu vor avea Zoom, nici vreun părinte care să-i însoţească până unde valea care şerpuieşte printre dealuri se deschide şi tableta sau telefonul mobil este semnal de date. Şi mai sunt şi copiii acelor familii nevoiaşe pe la a căror poartă s-ar putea să treacă cablul de internet, dar care nu îşi permit să cumpere tablete. Mai ales dacă au mai mulţi copii. 
 
Sunt atâtea variabile, iar instituţiile care ar trebui să la pună cap la cap par lipsite de idei sau voinţă. Toamna promisă că va prinde altfel sistemul românesc de învăţământ îl găseşte la fel de nepregătit ca în prima zi a crizei. Iar situaţia se multiplică pe toate palierele şi în orice demers. Degeaba este an dublu electoral - pentru primării şi pentru Parlament. Nici măcar posibila furie a alegătorilor nu a fost în stare să pună în mişcare lucrurile la nivel administrativ. Şi nici faptul că mare parte dintre şefii inspectoratelor şcolare judeţene au fost numiţi chiar din rândul Partidului Naţional Liberal, după instalarea la guvernare, în noiembrie anul trecut. 
 
Există şi cazuri în care primăriile chiar s-au implicat în rezolvarea nevoilor pe care le-au avut şcolile sau elevii defavorizaţi. E departe de a fi, însă, cu adevărat o regulă. 
 
Mama Teodorei este cadru didactic, în judeţul Sălaj. Faptul că Teodora începe clasa I îi dublează emoţiile de început de an şcolar. Şi nu-s dintre cele mai bune. „Ca părinte mi-e frică doar să nu se îmbolnăvească. Mă nelinişteşte numărul de cazuri de infectare, în creştere în zona noastră”. În partea aceea de Ardeal, şcolile vor începe online. Dar: „La ţară, nu toţi copiii au calculator, laptop sau tabletă. Majoritatea folosesc telefonul părinţilor. În unele zone nu au nici internet. Iar unii părinţi nu au foarte multe posibilităţi financiare pentru aparatură sau abonament”.
 
Guvernul a demarat licitaţia pentru achiziţia de tablete pentru elevii nevoiaşi. Ulterior, însă, chiar în săptămâna premergătoare începerii şcolii, ministrul Finanţelor, Florin Cîţu, a invocat diverse proceduri care împing spre sfârşitul toamnei termenul la care copiii vor primi, în sfârşit, tabletele. Iar în seara dinaintea primei zile de şcoală ministrul Educaţiei mărturisea că nu ştie cum stă furnizorul de tablete cu livrările. Dar va întreba. „Mâine”. Adică astăzi, în prima zi de şcoală. Contractual, spunea Anisie, livratorul trebuie să livreze. Ministerul, iată, are un contract care spune că vor veni tablete. Ministrul e acoperit. Ministrul se simte spălat pe mâini.
 
Deutsche Welle ştie, din surse apropiate tranzacţiei făcute de stat cu furnizorul de tablete, că acesta din urmă nu are capacitatea de a livra în termenul despre care se vorbeşte public: „Configuraţia minimală a tabletei este imposibil de fabricat într-un timp aşa de scurt. Niciun producător nu poate face atât de repede asemenea cantitate. Până în decembrie nu pot face mai mult de 80.000 de bucăţi. Statul trebuia să dea comanda mult mai devreme, cel târziu atunci când au apărut primele semne că noul an va implica şi clase online”.
 
La mijlocul ultimei săptămâni de vacanţă, într-o intervenţie televizată la oră de maximă audienţă, ministrul Sănătăţii transmitea că fiecare copil cu patologie cronică, precum şi cei de la începuturile ciclurilor şcolare, trebuie să aducă avize epidemiologice. A doua zi, asociaţia profesională a medicilor de familie a contestat anunţul făcut de Nelu Tătaru. Ar fi revoltător să-i pui să facă toată această muncă şi, pe alocuri, chiar ilegal. Aşa a decurs întreaga vară şi, pe măsură ce data începerii anului şcolar se apropia, confuzia s-a amplificat.
 
„Îmi doresc nespus să pot simţi că sunt de-a dreptul la şcoală”
„Primesc mesaje contradictorii pe grupurile de Whatsapp de la şcoală sau after. Intră la clasă toţi 30, ba nu, doar 15. Facem prin rotaţie, la două săptămâni, 15 elevi fizic, 15 online, ba nu, facem la o săptămână, apoi, după primele două săptămâni, trecem la două săptămâni”, povesteşte Mihaela Suciu, mămica unei eleve care trece în clasa a III-a, undeva în centrul Bucureştilor. „E o mizerie totală şi o bătaie de joc la adresa copiilor şi profesorilor”.
 
Şcoala la care merge fetiţa Mihaelei Suciu este în reconstrucţie, elevii vor învăţa în containere, dar dotările tehnice pentru scenariul mixt (o parte din copii acasă, alta în clasă) nu sunt montate, cu puţine ore înainte de începutulul anului şcolar. Nu se ştie cum va funcţiona after-school-ul. Nici măcar unde.
 
„Toate se pot face pe hârtie. În realitate, în multe şcoli e haos”, povesteşte Claudia Radu, care predă la o şcoală cu 500 de elevi dintr-un sat doljean. „Ne termină şi sperie în primul rând incertitudinea. Facem azi ceva, mâine apare altceva”.
Şcoala din Băileşti îi aşteaptă pe elevi

Şcoala din Băileşti îi aşteaptă pe elevi

Lelia Mitroi predă la ciclul primar al unei şcoli din Băileşti, tot în judeţul Dolj: „Am un elev cu părinţii arestaţi, elevi lăsaţi în grija bunicilor şi câţiva au părinţi analfabeţi (unul sau ambii). Lor cine să le arate cum se intră pe Google Classroom, presupunând că vor primi o tabletă? Cel mai mult mă sperie că nu mai văd graniţa dintre sugestie şi impunere. Vin de sus tot felul de recomandări cu iz de poruncă şi, pentru că nu le văd rostul, e frustrant să n-am niciun cuvânt de spus. Sunt învăţătoare de 31 de ani şi ştiu ce înseamnă binele copilului şi ce este posibil, ce se poate aplica la o clasă sau alta”.
 
Noile reguli de protecţie sanitară complică şi mai mult viaţa elevilor şi mersul şcolii. Nu atât regulile în sine, cât lipsa infrastructurii pentru a le pune în practică. „Nervii. Ne-au cam lăsat pe mulţi dintre noi”, comentează Claudia Radu. Două sute de elevi trebuie transportaţi la şi de la şcoală în două microbuze a câte 16 locuri. O sută dimineaţa, o sută după amiaza. „Înainte îi băgau la grămadă. Nici atunci nu era ok. Dar acum se va întârzia mult cu aducerea copiilor la şcoală şi plecarea lor. Nu ştiu cum ne vom încadra în orarul făcut”. Apoi, continuă profesoara: „Nu avem cabinet medical. Punem din buzunarul nostru marcaje, etichete, ce mai e. Venim cu laptopul şi hârtia de acasă”. În plus: „Sunt diriginta unei clase de copii cu părinţi mai înstăriţi. Din 20, doar 4 au laptop, şi nici acela nu este al lor, personal. Îl împart cu fraţii, cu părinţii”. Între timp, elevii nu mai au voie să împrumute cărţi, nici să citească în biblioteca şcolii. Asta, în condiţiile în care, de ani buni, nici manuale nu au toţi elevii. „Asta mă îngrijorează: şcoala fără acces la cartea tipărită nu e şcoală”, conchide Claudia Radu.
 
Am întrebat şi doi profesori pensionari ce părere au despre acest început de an şcolar şi dacă s-ar fi adaptat. Soţii Dolghin au fost, generaţii la rând, stâlpii formării copiilor din Sarichioi, una dintre comunităţile relevante pentru lipovenii Dobrogei. „Cu siguranţă că ne-am fi adaptat. Cu greu, dar suntem deschişi la tot”. Geta Dolghin dă credit vechiului stil de învăţat - metoda „face to face”. Dar, completează, „vorba bunicii mele: dacă nu e frumos, pupi şi mucos!” În vacanţa de vară au desluşit gramatica cu nepoţica din clasa a V-a şi literele cu cea mai mică. „În concluzie, nu prea avem încredere în eficienţa scenariilor”.
 
La rândul ei, Lelia Mitroi nu-i înţelege pe cei care susţin şcoala online. „Poate fi ceva complementar, poate reprezenta o soluţie temporară, atunci când elevul nu poate fi în clasă, din motive medicale sau de altă natură. Însă, pentru un copil de 7 ani, privirea şi vorbele încurajatoare, discuţiile despre lucruri (aparent) mărunte şi explicaţiile primite în mod nemijlocit nu vor putea fi înlocuite de niciun dispozitiv, oricât de sofisticat. Ce se va-ntâmpla cu expresia „mi-a pus creionul în mână”? Cum voi reuşi să dirijez de la 1,5 metri scrierea literelor de mână?”. 
 
Şi tânărul Andrei Gioga, din Bucureşti, speră să se termine mai repede improvizaţiile educaţionale: „Îmi doresc nespus să-mi revăd colegii, să iau parte la atmosfera plăcută din colectivul meu, să pot simţi că sunt de-a dreptul la şcoală, că socializez şi învăţ lucruri noi. Sper ca în acest nou an şcolar să ne putem reveni la zona de confort şi să nu mai fim tot timpul sub presiune, ştiind că ceva nu este în regula”.
 

„Să fie lângă noi când greşim, să ne ajute să ne ridicăm”

Temeri înainte de prima zi de şcoală? „Mi-ar fi plăcut să-mi pună această întrebare doamna dirigintă sau chiar directoarea liceului, dacă tot am fost ales reprezentantul clasei şi ar trebui să transmit opiniile colegilor. Dar nimeni nu mă întreabă. Înclin să cred că nu interesează pe nimeni”, spune, cu regret, Matei Leoveanu. Are 13 ani şi a urmărit atent evoluţia bolii de la apariţia ei. Îi este teamă că ar putea lua „acest virus”, dar nu pentru că s-ar îmbolnăvi el, ci pentru că şi-ar putea îmbolnăvi părinţii. „Dacă voi ajunge la şcoală voi face tot ce ţine de mine pentru a nu mă infecta. Nu mă bazez pe şcoală. Nu am aşteptări, pentru că ne lovim mereu de acelaşi răspuns: nu sunt bani. Şi parcă ne-am şi obişnuit cu asta”. 

 

 

 

 

 

 
 
O altă grijă a lui Matei este că netul nu va putea face faţă solicitării. Cât despre modul mixt de predare, îl nelinişteşte faptul că elevii care vor învăţa de acasă vor trebui să aştepte două săptămâni până să primească lămuriri la neclarităţi.
 
Este loc însă, la Matei, şi de un pic de optimism: speră că virusul va reforma sistemul şi îi va scoate pe profesori din tipare şi „din programa mult prea stufoasă”, astfel încât elevii să meargă cu drag la ore. Aşteaptă schimbări în materiile predate şi în mentalităţi, şi e convins că se poate: „Sunt oameni pe care tehnica nu îi doboară şi care găsesc soluţii să ne ţină în faţa laptopurilor. Vreau să fie lângă noi când greşim, să ne ajute să ne ridicăm”.
 
„La mine nu e loc de speranţă”, se plânge Adina, mama lui Matei. „Mi-e teamă de ce se va alege de aceşti copii. Nu dau nici o şansă învăţământului online. Am fost lângă Matei în semestrul doi şi ştiu cât de greu a fost, cât a avut de lucru”.
 
Matei învaţă într-unul din cele trei colegii de elită din Ploieşti. În semestrul trecut, nu toţi  profesorii au predat online, mulţi s-au rezumat la a le da teme. „Teme draconice, peste care nu s-a uitat nimeni, la care nu a primit niciun feedback”, îşi aminteşte mama lui Matei. „Dar aştept cu interes celebra primă şedinţă, în care vom afla câţi bani trebuie să dăm, ce manuale trebuie să cumpărăm, ce auxiliare, ce culegeri. Pentru că, nu-i aşa?, învăţământul este gratuit! Dar am încredere în copilul meu. El nu mai are nevoie de validare şi va face tot ce depinde de el să realizeze ce şi-a propus, fie că va merge la şcoala, fie că va învăţa online. Se va chinui, din nou, până la miezul nopţii să-şi facă toate temele, să facă sport, să înveţe, pe lângă şcoala, ce ştie că va avea nevoie în carieră şi în viaţă! Şi, dacă nu o va putea face aici, o va face departe de mine, în altă parte, unde va fi răsplătit pentru munca lui. Şi atunci o să plâng mult”.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle