S-a încercat odată asta în litera unui proiect constituţional european, dar eşecul a fost dureros şi, după cum vedeţi, a oprit orice iniţiaţivă legislativă ulterioară. lăsând totul în stadiul unui proiect frumos dar, cel puţin în condiţiile actuale de corectitudine politică absolută şi aşa cum arată repartiţia locurilor în Parlamentul European, cvasi-imposibil de reluat.

Numai că, între timp, sub spaima de mari proporţii creată de avansul ce pare inexorabil al extremei drepte, naţionaliste şi populiste, au început să se multiplice apelurile de a se construi un front comun împotriva corozivului şi ultra-violentului limbaj de ură şi intoleranţă care începe să se răspândească cu viteza cu care se întindea odinioară peste continentul nostru, inclusiv în România, valul fascismului şi naţional-socialismului.

Frontul european de reacţie rapidă începe să se constituie chiar acum, pe toate planurile, cu participarea a tot ceea ce continentul nostru are acum ca forţă luminată, umanistă şi propagatoare a valorilor care au dat identitate şi au conferit perenitate civilizaţiei europene. Printre aceste voci, aţi auzit-o în aceste zile, se numără şi cea a Papei Francisc cu al său strălucitor, uman şi credibil discurs despre religie şi misiunea sa de a crea puncte de contact între oameni de identităţi, credinţe şi aspiraţii naţionale diferite. Nu aţi auzit un discurs sec, habotnic şi într-un limbaj complet inaccesbil despre o credinţă care să-şi afirme unicitatea şi superioritatea absolută prin excluderea sau excomunicarea celorlalte. Şi nici nu aţi auzit că cineva sau un grup, doar fiindcă fac parte dintr-o anume Biserică, sunt singurii care vor fi primiţi în Paradis iar ceilalţi se vor zvârcoli pentru eternitate în focurile Iadului.

În esenţă, mesajul Papei Francisc a fost că există cu siguranţă un drum pe care trebuie să se meargă împreună în slujirea unei religii care cheamă la pacea între oameni şi în care dialogul este valoarea care ne poate deschide minţile şi sufletele spre minţile şi sufletele celorlalţi. Şi, împreună, toate acestea se pot întâmpla, trebuie să se întâmple şi este firesc să se întâmple în Grădina Maicii Domnului care, a spus-o din nou Suveranul Pontif, este România.

Pentru mine, după decenii petrecute în diferite părţi ale lumii ca ziarist, acesta a fost cadoul extraordinar ca valoare ecumenică şi politică pe care l-a făcut ţării noastre, oferindu-ne ca ţară un argument extraordinar în toate bătăliile care vor urma şi în care, cu siguranţă, ne va fi greu, pe măsura timpurilor care se desenează la orizont. Diplomaţia noastră, dacă va şti cum şi va fi vreodată învăţată la şcolile jocurilor înalte, are de acum la dispoziţie o armă de o putere şi valoare absolut necontestabilă, acest mesaj pontifical care, pentru România poate fi transformat din „discursurile Papei Francisc“ în „precedentul Francisc pentru România“.

Chestiunea poate deveni emblematică pentru ceea ce ar putea fi o transformare benefică a mentalităţii româneşti. Aţi văzut, în aceste zile, ceea ce nu s-a putut niciodată măcar închipui în aceşti 30 de ani de după Revoluţie: oameni de diferite credinţe, de diferite opinii politice, veniţi din toate zonele ţării, aparţinând evident unor condiţii sociale diferite, s-au comportat sub semnul unei normalităţi fireşti, nu impuse, fără să apară niciunul, absolut niciuna dintre violenţele de comportament sau de limbaj care ne domină societatea noastră măcinată şi aproape distrusă de ura şi intoleranţele pe care politicienii le cultivă cu totală inconştienţă, ucenici vrăjitori care nu-şi dau seama de consecinţele forţelor pe care le pun în mişcare.

Cu toate astea, aşa cum aţi văzut, sute de mii de oameni au venit să asiste la aceste momente de rară comuniune sufletească, nechemaţi de nimeni, neobligaţi să asculte o oarece chemare pe linie de partid şi de stat, nu aduşi cu autobuzele pe bază de tabel. Modul în care au venit, s-au comportat şi au trăit spontan momentele unei reale comuniuni, arată că aveau nevoie, aveau de mult timp nevoie să participe la ceva care îi aşeza dincolo de trăirile lor cotidiene, mult prea adesea fals antinomice, împinşi de la spate de false motivaţii politice.

Deci, aş spune, se poate!

Pentru asta este însă nevoie, aşa cum spun toate cărţile despre buna guvernare, de apriţia unui lider militant, credibil şi jucând cu sinceritate cartea umanistă a interesului celorlalţi. Şi nu e imposibil, căci uitaţi-vă la uriaşa carismă a Papei Francisc care se datorează în primul şi în primul rând esenţei sale umane excepţionale. Asta simt toţi ceilalţi, foarte puţin sau chiar deloc cunoscători ai subtilităţilor teologice ale disputelor religioase care fac ca, în continuare, chiar bisericile creştinătăţii să rămână separate şi, de multe ori, să transmită mesaje cel puţin neplăcute şi greu de înţeles.

Ceea ce s-a văzut acum a fost valoarea umană a unui adevărat lider care poate coagula instantaneu mulţimile în mijlocul cărora coboară şi cu care comuniază într-un mod natural şi care nu vine dintr-o lecţie învăţată sau este rezultatul unui scenariu pus la punct de speclişti în comunicare politică.

În acest spirit a simţit că poate, că trebuie, că este chemat, că îşi asumă menirea de a prelua şi amplifica mesajul despre România al ilustrului său predecesor, Sfântul Ioan Paul al II-lea. Ceea ce a spus în aceste zile sunt, în opinia mea de umil corespondent internaţional de presă, ceea ce oamenii noştri politici în general şi diplomaţia noastră în special ar trebui să folosească de acum înainte ca argument atunci când îşi prezintă şi apăra ţara. Căci România ar trebui să aibă curajul să spună că este nu numai ţara de provenienţă a valului enorm de migraţie a sărăciei înspre Occidentul bogat, nu numai ţara copiilor din orfelinatele mizere din anii '90, nu este numai ţara unde au avut loc mineriade, în care există corupţie endemică, ţara în care UE acuză încălcări frecvente şi grave ale valorilor europene şi statului de drept.

România, ar trebui să se spună, este singura ţară ortodoxă care şi-a păstrat identitatea latină în mijlocul lumii slave şi la poarta Orientului şi în care, de secole, supravieţuiesc, suprapundu-şi valorile culturale şi spirituale, populaţii minoritare care-şi adaugă valorile şi tradiţiile în cadrul de toleranţă şi înţelepciune existenţială oferit de poporul român.

Ce răspuns mai frumos şi mai credibil decât ceea a spus Papa Francisc şi ceea ce a putut el vedea la Şumeuleu-Ciuc, se va putea da pe viitor acuzaţiilor de intoleranţă, de „genocid cultural şi identitar“ pe care românii l-ar fi desfăşurat împotriva minorităţii maghiare, aşa cum aberează, inclusiv la Bruxelles, extremiştii care vor să perpetueze frica şi intoleranţa?

Vom putea face ca spiritul profund al acestor zile să dureze? Măcar ne vom putea aminti că, timp de trei zile, am putut arăta cum este de fapt poporul român al toleranţei deschise în Grădina Maicii Domnului?