interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Articolul respectiv, cu ale cărui analize şi concluzii sunt pe deplin de acord, mi-a amintit de un text de-al subsemnatului, nepublicat până azi care, în contextul dezbaterii provocate de analiza domnului Pleşu, îşi recapătă, cred, actualitatea şi accentele unei perspective juridice asupra subiectului.

Mă uit la unele recente iniţiative legislative ca un bou la poartă nouă.

De exemplu, proiectul de act normativ referitor la condamnarea totalitarismului comunist şi crucificarea lui în Piaţa Universităţii, adoptat de Senat cu zdrobitoare majoritate şi aflat, încă din noiembrie 2015 în dezbatere la Camera Deputaţilor. Potrivit acestui proiect de lege, comunismul ar trebui condamnat din nou, printr-un alt „raport”: unul „ştiinţific, obiectiv (…) în trei versiuni: o versiune sintetică, cuprinzând 10-15 pagini, o versiune detaliată, cuprinzând aproximativ 300 de pagini şi un rezumat de aproximativ 3 pagini” (art. 1 alin 2). „Raportul”, întocmit de Academia Română, ar urma să fie prezentat cu tot alaiul în şedinţe solemne ale Parlamentului şi, atenţie!, „adoptat cu votul majorităţii parlamentarilor” (stau şi mă întreb, printre altele, ce se întâmplă dacă raportul nu este validat, dar constat că votul pozitiv pare, totuşi - aberaţie supremă - obligatoriu!). Pe urmă, raportul-automat-şi-obligatoriu-adoptat, trebuie tradus în limbi străine (maghiara şi chineza printre ele), distribuit în diverse locuri şi precedat de un motto al cărui conţinut e dictat de lege: „Să nu uităm crimele comunismului pentru ca acestea să nu se mai săvârşească vreodată!” (art. 3 alin. 5). Mai mult, potrivit proiectului normativ menţionat, comunismul trebuie condamnat şi prin construcţia unei cruci de „25-30 de metri”, din „oţel inoxidabil”, cu soclu inscripţionat ca la lege cu sloganele impuse de Legiuitor, amplasată în „intersecţia din Piaţa Universităţii” şi iluminată de becuri şi de drapelul naţional (art. 5)[1].

Da, comunismul a fost un regim odios şi criminal, dar modul în care este tradus acest adevăr în proiectul normativ evocat îmi dă fiori. După ce am citit opera distinşilor senatori, m-am întrebat, cu retorică stupefacţie, ce înţeleg făcătorii de legi din menirea acestora. Câtă forţă asociază ei normelor pe care le promulgă cu glas de supreme ursitoare? Ce rol atribuie ei dreptului? Până unde poate ajunge zisul „proces de legiferare”? Până într-acolo încât legea dictează şi cum trebuie să voteze parlamentarii pe viitor, numărul („aproximativ”, e drept) de pagini al zisului „raport”, din ce oţel trebuie făcută „crucea comemorativă”, numărul beculeţelor „puternice” care s-o ilumineze pentru ca „impactul vizual să fie pregnant inclusiv de la depărtare” (sic!), amplasamentul „din centrul intersecţiei” şi semnificaţia politico-religioasă a inaugurării?! Dacă răspunsul e da, mi-e ruşine că sunt jurist. Pe legea mea dacă pricep o asemenea fără(de)lege. Pentru că, până să pună pe cruce totalitarismul comunist, un atare demers legislativ crucifică însuşi dreptul şi însăşi ideea de drept.

Separat de stupefacţie însă, proiectul normativ evocat mi-a provocat şi un alt disconfort. El vine din zona unor frământări mai vechi legate de recente imixtiuni ale judecăţilor normative în judecăţile istorice: legi care, pe lângă justa incriminare a discursurilor rasiale, xenofobe, antisemite, fasciste etc., ridică şi anumite opinii la rang de infracţiuni.

Pentru ca să fim bine înţeleşi, Holocaustul a însemnat unul dintre cele mai oribile păcate ale omenirii; celelalte crime ale nazismului şi atrocităţile regimurilor autocrate comuniste au fost, şi ele, îngrozitoare şi sunt notorii; crimele şi excesele legionarilor de la noi, condamnabile, desigur; unele abuzuri ale maghiarilor contra românilor, documentate istoric; genocidul împotriva armenilor de la începutul secolului trecut, o pată pe istoria Turciei. Exemplele pot continua, însă mă întreb dacă este înţelept şi riguros să introducem toate aceste adevăruri în lege şi să incriminăm contestarea lor.

Am citit recent despre existenţa unui proiect de lege privind declararea zilei de 4 iunie „Ziua Trianonului şi a luptei împotriva asupririi maghiare", care ar avea drept scop, printre altele, „rememorarea evenimentului istoric, de importanţă naţională şi europeană, a Tratatului de la Trianon”. Separat de acest „obiectiv”, proiectul în cauză propune incriminarea contestării tratatului respectiv şi a „istoriei asupririi maghiare asupra românilor din Transilvania” (prin instituirea unor sancţiuni cu închisoarea de la 1 la 5 ani)[2]. Sper ca această iniţiativă să fie respinsă, dar ştim că altele similare au fost, totuşi, adoptate. Şi au limitat dreptul la expresie prin reglementarea „regimului juridic” al unor păreri despre „fapte istorice” (aşa-numitele „delicte de opinie”).

Cel mai relevant exemplu de la noi, de data relativ recentă, este controversata Lege nr. 217/2015[3] . Acest act normativ a generat numeroase polemici în spaţiul public autohton şi a fost criticat (cu temei, îndrăznesc să zic şi eu) pentru că face din opinie un delict[4], pentru că generează destul de multă confuzie în legătură cu poziţia unor mari oameni de cultură români care au simpatizat cu mişcarea legionară şi pentru că lucrează cu dublu standard (incriminează contestarea crimelor legionarismului, dar nu şi pe cele ale comunismului[5]).

„Delictul de opinie” nu este însă, după cum se ştie, o invenţie românească.

Trendul en vogue de incriminare a incorectitudinilor politice cu privire la „corectitudinea” istorică, promovat în Europa Occidentală[6], s-a extins însă şi spre Est: întâi Rusia a ţinut să facă literă de lege din meritele sale în victoria asupra nazismului[7], iar parlamentul ucrainean a adoptat relativ recent un proiect de lege de glorificare a istoriei naţionale prin incriminarea opiniilor care contestă nocivitatea comunismului sovietic ori care pun la îndoială patriotismul grupărilor naţionaliste ucrainene. Această ultimă suflare „patriotică” a generat multe controverse, pentru că ea tinde să apere ceea ce legionarii de la noi au promovat: alianţa cu nazismul şi acţiunile antisemite.[8]

Nu-mi propun însă o analiză a normelor adoptate în diverse jurisdicţii cu privire la subiect. Nu stă în competenţa mea s-o fac şi nu acesta este scopul prezentei intervenţii. Aş arunca mai degrabă un ochi critic asupra rostului normelor juridice în general şi asupra riscurilor legate de excesul de reglementare (1), asupra normelor de incriminare a unor fapte şi de transfer al lor în zona penală (2) şi apoi peste raportul acestor norme cu istoria ca derulare de evenimente şi cu istoria ca ştiinţă (3).

1. Privesc în jurul meu stupefiat şi dezorientat. Dreptul nostru a devenit o junglă deasă şi greu de străbătut, în care legile şi ordonanţele se devorează unele pe altele şi se înmulţesc haotic precum celulele canceroase. Totul pare să fi devenit reglementabil prin lege. Vrem ca 2 plus 2 să facă 5? Nici o problemă, adoptăm o ordonanţă de urgenţă (urgenţa e de la sine înţeleasă), prin care zicem că 2 plus 2 egal 5. Adevăr cu putere de lege[9]. Vrem să cinstim arborii „excepţionali” care „favorizează sentimente romantice sau patriotice”, dăm o lege a arborilor care „favorizează sentimente romantice sau patriotice”[10]. Avem chef de băşcălie ridicată la nivel de lege, propunem „Legea tăcerii”, colecţie de baliverne şi miştocăreli la adresa partidului şi miniştrilor care nu ne convin[11]. Tânjim după ploaie pe timp de secetă, dăm o lege a ploii pe timp de secetă. Ne-ar plăcea ca naţionala să se califice la europene, scoatem numaidecât o lege a calificării, penalty în minutul 90. Şi aşa mai departe, hârtia suportă orice lege, mai ales legea ca tocmeală.

În mod evident, nu aceasta ar trebui să fie menirea normei de drept şi e dezirabil ca sistemul juridic să nu mai fie sufocat de atâtea cârpeli şi petice care se suprapun haotic unele peste altele de-ajungi să-l contrazici pe Creangă şi să protestezi că nu gramatica lui Măcărescu, ci tocmai dreptul e cel care a ajuns un cumplit meşteşug de tâmpenie. Tacitus spunea că, pe măsură ce creşte numărul legilor, creşte riscul de implozie a Republicii. Ce să mai zic?... Nimic nou sub soare.

Având în vedere inflaţia de norme care sufocă sistemul legislativ actual şi-l destabilizează, a te apuca să încarci acest sistem supraponderal şi cu zise „adevăruri” istorice (în ipoteza că le putem identifica şi discerne cu precizie, dar ăsta e un subiect asupra căruia voi reveni) este, după părerea mea, un exces. Prin urmare, prima mea obiecţiune este una de principiu: scopul unei legi este acela de a reglementa relaţii sociale şi nu de a condamna sau glorifica regimuri politice.

Mi se va obiecta că excesul de norme în general nu ar trebui să blocheze reglementări ale unor cauze nobile şi serioase. În principiu, de acord, dar pun pe masă un alt contraargument, dezvoltat în secţiunea următoare.

2. Legiferarea în domeniul dreptului penal ar trebui să presupună – penaliştii o ştiu mai bine – o meticuloasă evaluare a „pericolului social” al faptelor care urmează a fi incriminate, precum şi a formelor de vinovăţie a potenţialului infractor (premeditare, intenţie directă, intenţie indirectă, culpă, simplă neglijenţă etc.). Teoria în domeniu e mai complicată şi n-o să insist cu detalii. Notez însă, în treacăt, două principii de referinţă care ar trebui să fie un ghidaj al normelor de incriminare[12].

Întâi, reperul de minimis. Un principiu care, şi în acest domeniu, invită la moderaţie şi justă măsură. Nu orice abatere de la codul etic, religios, al bunelor moravuri sau al manierelor elegante se califică automat ca infracţiune. De minimis non curat lex, legea nu se ocupă de mărunţişuri. Plecând de la această premisă, în baza acestui principiu, incriminarea penală ar trebui gândită ca ultimă opţiune (“the last resort”) pentru sancţionarea devierilor de la regulile zise de „convieţuire socială”. În termeni mai tehnici – scuze, vă rog – răspunderea penală ar urma să fie reglementată doar în cazul în care suratele sale mai blânde (răspunderea contravenţională şi răspunderea civilă delictuală) nu sunt suficient de eficiente prin pedepsele pe care le instituie. Într-un registru exemplificativ, dacă trec pe roşu şi lovesc maşina cuiva, n-ar trebui, în principiu, să fiu întemniţat: plătesc amendă pentru încălcarea unei reguli de circulaţie (răspundere contravenţională) şi suport costurile de reparare a prejudiciului material cauzat (răspundere civilă delictuală). Răspunderea penală ar trebui să intervină doar când cele două forme de răspundere nu sunt suficient de punitive. Şi aici, legătura cu al doilea principiu.

Este vorba despre cuantificarea prejudiciului şi a gravităţii acestuia (“the harm principle”). În baza lui, o faptă merită „atenţie” penală dacă prejudiciul depăşeşte, prin amploare şi gravitate, nesupunerea fără consecinţe, deranjul, pagubele minore. În alţi termeni, incriminăm acele fapte dacă valorile agresate de ele sunt, din perspectivele codurilor etice şi sociale, cu adevărat însemnate. Preluând exemplul anterior, răspunderea penală a celui care trece pe roşu ar trebui să apară nu când sparge un far, ci când loveşte un om.

Revenind la recenta modă a incriminării opiniilor, ea are ca obiectiv, de regulă, „cinstirea memoriei victimelor” unor nenorociri istorice, „glorificarea” unor victorii (precum „marele război patriotic rusesc”), evitarea pe viitor a comportamentelor rasiale, xenofobe, naţionaliste etc.  Cu tot regretul pentru nenorocirile istorice, cu toată compasiunea pentru cei care au avut de suferit sau urmaşii lor şi cu toată recunoştinţa pentru eroii care au luptat pentru nobile idealuri, nu cred că adevărul istoric despre acele fapte (chiar şi atunci când e determinat şi cert) trebuie apărat de lege sub ameninţarea unor sancţiuni penale. Ba dimpotrivă, cred că e mai înţelept ca acele adevăruri să fie impuse nu prin coerciţie sau ameninţarea cu închisoarea, ci prin vibraţia lor internă şi prin ecourile care fac cu adevărat istorie şi care ar trebui să ne sensibilizeze în mod autentic şi profund. În clasica lui pledoarie pentru apărarea dreptului la liberă expresie în „Despre libertate”, John Stuart Mill susţinea că, dacă o opinie nu este „în mod complet, frecvent şi curajos dezbătută” ("fully, frequently, and fearlessly discussed"), există riscul ca ea să se împietrească într-un dictat, să se mortifice în dogmă, să înceteze să mai fie un adevăr viu (“it will become a dead dogma, not a living truth.") Sunt motivele pentru care adevărurile istorice, inclusiv – sau în special – acelea dureroase, trebuie să rămână adevăruri vii şi încărcate de emoţii pe care textele de lege sunt incapabile să le cuprindă.

Cât despre riscurile unor acţiuni sau manifestări xenofobe, fasciste, rasiale, antisemite etc., legislaţia penală românească conţine deja o sumedenie de incriminări care fac redundante şi inutile noi intervenţii punitive.[13]

 3. Să acceptăm însă, de dragul pledoariei, că, în ciuda argumentelor dezvoltate mai sus, „adevărurile” istorice şi-ar merita locul în legi dedicate în mod special lor. Dacă am lua de bună premisa aceasta, mă tem că ne-am confrunta cu alte noi obstacole.

Întâi de toate, dificultatea de a discerne între „adevăruri” şi „minciuni” istorice. Cum ar fi ca Parlamentul să interzică mâine prin lege contestarea sfinţeniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt? Mi s-ar putea obiecta, nu fără temei, că o asemenea opoziţie este neserioasă şi riscă să ducă dezbaterea în derizoriu în condiţiile în care ea, dezbaterea, este despre adevărurile–adevăruri, incontestabile şi mari.

Dacă ar fi să restrâng sfera analizei la acestea din urmă, mă tem că legiferarea acestor adevăruri „mari” şi „incontestabile” s-ar putea lovi de o altă obiecţiune: chiar dacă ar fi certificate ca incontestabile, „marile” adevăruri istorice sunt şi ele prea multe cât s-ncapă în lege. Mi se va spune că exagerez din nou, că trebuie să restrâng sfera adevărurilor la istoria contemporană şi că Alexandru cel Mare, Cristofor Columb şi Napoleon Bonaparte sunt prea confiscaţi de istorie ca adevărurile despre ei să fie legiferabile.

Accept şi mai fac un pas îndărăt: am în vedere doar „adevărurile”  vremurilor noastre. Constat însă că m-aş putea împotmoli din nou. Chiar dacă ar fi să avem în vedere doar adevărurile „mari”, imperativul nediscriminării pe care ar trebui să-l respecte un sistem normativ riguros (relaţii sociale similare reglementate în mod similar), impune ca toate aceste adevăruri să aibă aceeaşi greutate normativă. Din acest unghi, dau dreptate acelora care au criticat Legea nr. 217/2015 pentru discriminarea între răul nazist şi răul comunist. În plus, aş rămâne nedumerit de ce ne ocupăm doar de legiferarea „adevărurilor” „rele”; altfel spus, de ce să incriminez contestarea nenorocirilor nazismului şi comunismului, dar nu şi contestarea efectelor pozitive ale Convenţiei europene privind drepturile omului sau ale Revoluţiei române, de exemplu?

Lista exemplelor şi a contraargumentelor ar putea continua. Mă opresc însă aici cu trista constatare că dreptul a devenit, în ultima vreme, tot mai bezmetic, iar scrierea istoriei în articole de lege este unul dintre simptomele schizofreniei lui contemporane.


[3] Este vorba de Legea nr. 217 din 23 iulie 2015
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

[4] Excelentă dizertaţia domului Alex Ştefănescu pe acest subiect, dezvoltată sub titlul „Poate că sunt un nebun” (http://adevarul.ro/news/societate/poate-nebun-1_55d58512f5eaafab2cbe441e/index.html).

[5]  Andrei Pleşu, „O dezbatere blocată”, Adevărul, 3 august 2015 (http://adevarul.ro/news/societate/o-dezbatere-blocata-1_55bef291f5eaafab2c2f778c/index.html), Sever Voinescu, „O lege proastă”, Dilema veche, nr. 601 / 19-25 august 2015 (http://dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/o-lege-proasta).

[6] Contestarea Holocaustului, de exemplu, este infracţiune în Israel şi alte 15 state, toate europene, inclusiv Romania. SUA, ţara de baştină a corectitudinii politice, s-a delimitat de incriminarea legală a opiniilor (https://en.wikipedia.org/wiki/Holocaust_denial#Laws_against_Holocaust_denial).

[11] http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2015%5C15L029FG.pdf. În ciuda văditei sale neseriozităţi, proiectul în cauză, deşi respins în final, a trecut prin toate procedurile legale de avizare, inclusiv la Consiliul Legislativ.

[12] Aceste două principii reprezintă în fapt substratul tehnic al protestului domnului Andrei Pleşu (din articolul citat în preambul) în faţa lipsei de nuanţe în incriminarea penală pe care o promovează Legea nr. 217/2015. Incriminările de-a valma şi lipsa demarcaţiei între anumite forme de vinovăţie sunt susceptibile să transforme justiţia, aşa cum temeinic observă Andrei Pleşu, într-una „de lemn”.

[13] Menţionez, cu titlu de exemplu, următoarele infracţiuni reglementate de Codul Penal: incitarea la ură şi discriminare (art. 369), lovirea sau alte violenţe (art. 193), vătămarea corporală (art. 194), lovirea sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205), ameninţarea (art. 206), şantajul (art. 207), hărţuirea (art. 208), distrugerea (art. 253) ş.a.. Mai mult, art. 77 lit. h) din Codul Penal stabileşte ca circumstanţă agravantă pentru individualizarea pedepsei cazul în care infracţiunea a fost săvârşită „pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte”.