Jurnaliştii: La 29 de ani de la revoluţia din decembrie 1989 morţii şi răniţii încă îşi cer dreptatea. Cum vă explicaţi că justiţia nu a reuşit să îi condamne pe „cei care au tras în noi”?

Romulus Cristea: Nu este vorba de o conspiraţie a celor vinovaţi sau a politicienilor, ci mai degrabă de duplicitate, de o complicitate prin tergiversare a tuturor actorilor implicaţi şi a nostalgicilor. Încă de acum zece ani, chiar dacă tardiv, reprezentanţii Parchetului Militar au anunţat că au încheiat cea mai mare parte din cercetări, au fost interogaţi mii de martori şi presupuşi vinovaţi, s-au făcut reconstituiri pe teren şi altele.

„Pentru peste 90% din victime (decedaţi şi răniţi) s-a stabilit clar în ce circumstanţe s-au produs incidentele, Cine a tras şi în ce condiţii”, spunea chiar şeful Parchetelor Militare de la acea vreme. Mai mult decât atât şi este un lucru mai puţin ştiut, au existat câteva autodenunţuri ale participanţilor la revoluţie. Unul dintre ei, Nelu Florea (zis Pluto), în prezent decedat, într-un moment de luciditate şi foarte probabil constrâns de mustrări de conştiinţă, a declarat în faţa procurorilor când a tras, în cine şi la ordinul cui.

Din câte îmi aduc aminte, era vorba de cel puţin 10-12. Nelu Florea, a fost participant la revoluţie în clădirea CC-PCR, a avut armă, fusese încadrat în armată şi în decembrie 1989 fusese declarat dezertor (şi, tocmai datorită acestui fapt a avut dreptul să-i fie recunoscute meritele şi să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea Recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptători). Nelu Florea a procedat corect.

Dacă toţi cei implicaţi ar renunţa la diseminarea scenariilor conspiraţioniste (unele preluate din presă) şi ar declara numai adevărul despre cele trăite (şi nu alte invenţii) lucrurile ar fi stat altfel şi am fi ştiut de mult adevărul. Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească cu multă răbdare şi imparţialitate declaraţiile date la parchet, de cei implicaţi în Dosarul Revoluţiei, şi-ar putea da seama cu uşurinţă că are de-a face cu un amalgam de realitate şi fabulaţie.

Cum să-ţi mai aduci aminte, după 20 de ani, de amănunte năucitoare? Ca lucrurile să fie mai clare, teroriştii nu au existat (nu există nicio dovadă în acest sens), iar în decembrie au folosit armamentul, în special, cei din armată, civilii, o parte din securiştii dezorientaţi, dar şi miliţienii răzleţi şi speriaţi.

Pentru justiţie este extrem de greu să mai facă dreptate, iar doar mărturiile nu pot fi concludente. Ele trebuie coroborate cu alte dovezi sau înscrisuri (care au existat sau există). Problema este că toţi cei implicaţi (în prezent, cotropiţi de frustrări profunde) ar trebui să spună numai adevărul şi să lase fanteziile la o parte, iar o decizie politică ar putea pune punct acestei nebuloase, care durează de 29 de ani.

În altă ordine de idei, pentru ca lucrurile să fie mai clare. O altă teorie propagată în eter, de aproape trei decenii este aceea că „nimeni, niciun vinovat nu a fost condamnat”. Este absolut fals. Au fost zeci şi zeci de condamnări ale celor implicaţi din armată, securitate, PCR, miliţie. Generali, miniştri comunişti, colonei de armată şi securitate, soldaţi şi, nu în ultimul rând, civili. Începând din 1990 şi până în prezent. În plus, ca să respectăm adevărul, o parte din victime au fost despăgubite, sau au folosit propria situaţie pentru a obţine facilităţi şi beneficii materiale.

Nu e cazul să facem contabilităţi macabre, câţi şi cât au obţinut, dar adevărul trebuie respectat. La fel cum trebuie respectaţi, în mod special, cei care au ales să fie oneşti şi să fie interesaţi doar despre aflarea adevărului renunţând la beneficii. Şi această categorie nu este deloc una restrânsă. Din contră.

Ce ar trebuie să ştie tânăra generaţie despre revoluţie? A fost o revoltă populară sau o lovitură de stat?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoltă populară. A fost ceea ce putem denumi o revoluţie. Un regim comunist condus de un dictator a fost răsturnat şi înlocuit brutal, chiar dacă veşnicilor nemulţumiţi nu le place, cu un sistem democratic.

Cu toate tarele lui, după împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu, regimul nou instaurat a schimbat, greu sau nu, direcţia. Şi nu doar pentru că aşa a avut intenţia, Lumea se schimbase brusc şi dramatic, contextul geopolitic era, putem spune, propice, istoria o luase puternic în alt sens şi nu mai exista cale de întoarcere. În toate ţările fostului bloc comunist lucrurile se urniseră în sensul democraţiei, lumea se săturase de constrângeri, de mizerie, de dictatori, de constrângerea libertăţilor de exprimare.

Aşa a fost să fie, dacă în celelalte ţări schimbarea a fost oarecum fără victime colaterale numeroase, în România cotitura istorică a fost una punctată de vărsare de sânge: zile întregi de teroare cu rafale de arme de foc, peste o mie de morţi, sute de reţinuţi şi răniţi.

Ce ar trebui să reţină tinerii? Noile generaţii care nu au avut legătură nici cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceauşescu, nici cu revoluţia din decembrie ar trebui să reţină adevărul istoric şi nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraţioniste care au deversat în spaţiul public. Lucrurile sunt extrem de simple şi este datoria istoricilor devotaţi, dedicaţi, corecţi.

Istoricii au acum datoria extrem de dificilă să relateze cu obiectivitate ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Au la îndemână tot ce le trebuie, mai mult decât au avut alte generaţii de cercetători. Sunt disponibile tone de documente, mii de ore de filmări, zeci de mii de fotografii, un volum imens de înregistrări audio, inclusiv provenite din fondurile speciale ale armatei sau securităţii.

Dacă şi pentru Dosarul Revoluţiei e nevoie de o decizie politică pentru rezolvarea rapidă, definitivă şi obiectivă şi în cazul istoricilor-cercetători ar fi nevoie de o consensualitate, în sensul debarasării totale de anumite convingeri politice părtinitoare, care le-ar putea influenţa opiniile.

Încă o dată: istoricii şi doar ei au în prezent misiunea dificilă de a scrie obiectiv despre ce s-a întâmplat. Restul vocilor din spaţiu, frustrările cumulate ale participanţilor sau disperările spectatorilor nu vor mai avea importanţă din perspectivă istorică. Tinerii vor ştii despre revoluţia din decembrie 1989 doar ceea ce vor citi în manualele oficiale de istorie.

Cine a lansat în acele zile de foc pentru naţiunea română psihoza teroriştilor? Au existat ei cu adevărat în acele zile?

Nu există nicio dovadă, dar absolut niciuna care să vină în sprijinul teoriei cu teroriştii, care ar fi atacat populaţia civilă sau obiective civile şi militare, la revoluţie. Au existat câteva sute de dosare deschise de procurorii militari unor persoane civile bănuite de terorism. Ele au fost închise târziu, cu rezoluţia de neîncepere a urmării penale abia prin 1994. De ce au fost închise? Acuzaţiile erau cel puţin năstruşnice. Am să ofer câteva exemple.

citiţi interviul pe larg pe Jurnalistii.ro