INTERVIU Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“

INTERVIU Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“

Mircea Mihăieş şi statuia lui James Joyce FOTO: Arhiva personală Mircea Mihăieş

Criticul, istoricul literar şi eseistul Mircea Mihăieş a fost desemnat recent „Scriitorul anului“, în cadrul Galei „Scriitorii anului“, care a avut loc la Iaşi, la începutul lunii noiembrie. Cea mai nouă carte a profesorului universitar, „Ulysses, 732. Romanul romanului“, urmează să fie lansată şi în cadrul Târgului Gaudeamus.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cel mai recent volum semnat de Mircea Mihăieş, „Ulysses, 732. Romanul romanului“, publicat la Editura Polirom, este prima încercare în România de a face o istorie exhaustivă a celebrului „Ulysses“ de James Joyce. În aceeaşi măsură, criticul literar expune cititorilor temele, tehnicile şi mizele existenţiale ale faimoasei cărţi, un punct de răscruce în evoluţia literaturii. Mircea Mihăieş a vorbit, pentru „Weekend Adevărul“, despre premiul pe care tocmai l-a primit, despre scrierea cărţii sale, apropierea de James Joyce, dar şi despre motivele importante pentru care trebuie citit „Ulysses“.

Lavinia Bălulescu: Ce înseamnă pentru dumneavoastră premiul „Scriitorul anului“, pe care tocmai l-aţi primit, şi cât de frecvent se întâmplă ca un critic literar să primească un astfel de premiu?

Mircea Mihăieş: Premiul a venit — dacă-mi permiteţi o metaforă simpluţă — ca o ploaie căzută din senin, cu fulgere şi tunete. Chiar nu mă aşteptam. Să fii ales de către un juriu alcătuit din scriitori de valoare indiscutabilă, la concurenţă cu câteva dintre cele mai importante nume ale literaturii române de azi (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Livius Ciocârlie, Matei Vişniec, Gabriel Dimisianu, George Bălăiţă, Andrei Oişteanu, Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Genaru, Ioan Es. Pop) nu are cum să nu te înfioare puţin. Din câte am aflat ulterior, votul a fost secret, iar preferinţa pentru cartea mea, „Ulysses, 732. Romanul romanului“, s-a manifestat, decisiv şi amplu, încă din primul tur. Sună, într-adevăr, puţin bizar că într-un an în care au apărut romane excelente şi volume de poezii remarcabile juriul s-a îndreptat spre o carte care este, totuşi, de critică şi istorie literară, chiar dacă am scris-o, să zicem, într-un stil „romanesc“. Dar e vorba mai degrabă de o „proză a ideilor“ decât de o naraţiune în sensul deplin al cuvântului. Îi sunt recunoscător editorului meu, Silviu Lupescu, pentru că şi-a asumat riscul publicării unui volum atât de masiv, peste 1.200 de pagini standard, deşi i-am propus şi varianta unei „trilogii“. Cu umorul lui sarcastic, atât de bine cunoscut apropiaţilor, mi-a replicat: „Nu-ţi ajunge un eşec? Vrei s-o dai în bară de trei ori la rând?!“. Mă bucur că, măcar parţial şi deocamdată!, l-am putut contrazice...                 

Vreau să vă rog să faceţi, pe scurt, „romanul romanului romanului“. Să ne povestiţi de cât timp visaţi să scrieţi această carte, de ce n-aţi făcut-o până acum, de ce aţi făcut-o tocmai acum şi dacă la final, trăgând linia, trei ani şi jumătate vi se pare un interval rezonabil de timp.

Dacă e vorba de vise, am visat la o asemenea carte încă din adolescenţă. Şi nu neapărat de plăcere: mai degrabă dintr-o nevoie de a-l descifra pe Joyce. Începusem să citesc „Ulysses“ şi am constatat, stupefiat, că nu înţeleg mare lucru. Îmi lipseau, cum se spune, „cârjele bibliografice“. Adică un ghid de lectură. De cartea asta nu te apropii ca de-o bezea, pe care-o înghiţi pe nerăsuflate. Pericolul indigestiei e iminent. Trebuie s-o iei cu binişorul, ca pe-un cal nărăvaş, s-o îmblânzeşti, să-i pui harnaşamentul, să i te urci în spinare şi s-o biciuieşti în direcţia dorită de tine. Altminteri, rişti să ajungi în şanţ. Aşadar, la început a fost  dorinţa de înţelegere, de autolămurire. Pentru asta, trebuie s-o iei încet, prudent, cu toate simţurile la pândă. Să renunţi la fast-reading în favoarea lui slow-reading: fără grabă, până-ţi ţiuie urechile, cu creionul în mână şi cu multe foi de hârtie pentru a nu pierde şirul, pentru a nu fi înghiţit de şuvoi. Privind în urmă, trei ani şi jumătate, cât a durat scrierea cărţii, nu mi se pare nici mult, nici puţin. Ci, vorba bancului, optim! Nu pot plasa ideea „originară“ în timp, dar probabil că, într-o formă embrionară, gândul a existat încă din 1988. Atunci, într-un fel de turnir improvizat, Adriana Babeţi şi cu mine am publicat, în paralel, în pagina de literatură universală a revistei „Orizont“, câte un articol despre autorii-fetiş: Marcel Proust, ea, James Joyce, eu. În ce mă priveşte, am scris chiar despre întâlnirea dintre cei doi — unica dată când au stat faţă în faţă —, într-o noapte din luna mai a anului 1922. Seara a fost un fiasco, pentru că cei doi titani n-au avut să-şi spună absolut nimic. Pe Proust îl durea stomacul, Joyce suferea de una din îngrozitoarele lui migrene. Cartea am scris-o, aşadar, pentru a mă lămuri în privinţa „secretelor“ romanului. Deşi citeam cu multă râvnă, repetat, sensurile continuau să-mi scape. Într-un târziu, mi-am spus că poate aşternând pe hârtie propriile opinii voi fi în stare să mă apropii de inima cărţii. Aveam însă în minte şi un potenţial cititor, pe care doream să-l invit într-o călătorie despre care bănuiam că va fi şi lungă şi obositoare. Iar la final, mă vedeam privind încântat o sală de lectură în care sute de oameni îl citeau pe Joyce, trăgând, însă, cu ochiul, din când în când, şi spre interpretările şi soluţiile oferite de mine.       

Aveţi vreun „ghid de utilizare“ pentru cartea dumneavoastră? Se adresează doar celor care l-au citit deja pe Joyce? Ar trebui să recitim „Ulysses“ înainte de a ne apuca de „Romanul romanului“?

Lectura ideală ar fi una în paralel. Structura cărţii mele e cât se poate de „prietenoasă“. N-am urmărit să-l îndepărtez pe cititor, să-l hărţuiesc ori să-l „umilesc“. N-am vrut să-mi etalez „erudiţia“ (de altfel, discutabilă) şi nici să ofer demonstraţii de găunoşenie drapată în „profesionism“, cum se întâmplă adeseori în critica literară. Pur şi simplu, am intenţionat să propun câteva căi de acces spre adâncimile acestui roman extraordinar de complex, de bogat în sensuri şi simboluri. Analiza propriu-zisă e premersă de o „biografie“ a conceperii lui „Ulysses“ şi a spectaculoasei, dramaticei — chiar tragicei — sale istorii. Carte exilată, „Ulysses“ a circulat, ca să folosesc un termen inventat ulterior, în samizdat. Exemplarele tipărite în Franţa au fost introduse clandestin în Statele Unite şi Marea Britanie. Vameşii au dezlănţuit o vânătoare nemiloasă a volumului aflat — din cauza obscenităţii şi pornografiei — pe lista lucrărilor primejdioase pentru „moralitatea“ puritană. Dacă această primă parte poate fi citită „în sine“, ca o introducere mai mult sau mai puţin „narativă“, partea a doua ar beneficia, în opinia mea, de lectura în paralel a diverselor episoade ale romanului, care imită/ parodiază/ rescriu/ deformează secvenţe din „Odiseea“ lui Homer. În fine, partea a treia e o încercare de a pune sub lupă un episod foarte spectaculos (şi care a durat zece ani!) legat de ambiţia de a realiza o ediţie „critică şi sinoptică“ (mai pe scurt, corectată) a mult-suferindului roman.

Să presupunem că sunt cititori ai acestui interviu care nu au citit până acum „Ulysses“, din diverse motive. De ce ar trebui să o facă?

Primul răspuns se află chiar în întrebare: pentru că nu l-au citit încă! Apoi: pentru a-şi desăvârşi cultura generală. Sau pentru că e o carte despre care s-a vorbit, se vorbeşte şi cu siguranţă se va vorbi enorm. Apoi: pentru inventivitatea stilistică, pentru umorul incredibil, pentru truculenţă, pentru diversitatea modalităţilor narative (şi chiar poetice), pentru imaginea unei lumi care levita între hemiplegie şi descărcări emoţionale de natură socială, politică şi sexuală, pentru ambiţia nemaiîntâlnită la un scriitor de a spune totul, absolut totul, despre fiinţa umană. Adică despre visele şi aspiraţiile acesteia, dar şi despre cele mai respingătoare acte şi gesturi de natură fiziologică şi morală ale fiecărui individ. „Ulysses“ a încercat să fie şi un repertoar al cunoştinţelor ştiinţifice şi artistice accesibile celor care au trăit la începutul secolului al XX-lea, fiind, totodată, o anatomie a profunzimilor corpului uman şi o meditaţie poetică despre rostul fiinţei în lume. Aş insista îndeosebi pe componenta poetică a cărţii — în sensul originar al cuvântului, de facere, de construire prin gândire, de făptuire direcţionată spre un ţel. Şi, nu în ultimul rând, pentru personajele memorabile create de Joyce: Stephen Dedalus, artistul revoltat, dominat, precum oraşul natal, Dublin, şi întreaga Irlandă victoriană, de o stranie paralizie morală, Leopold Bloom, întrupare a omului obişnuit, banal, dar înduioşător în maniile şi măruntele lui strategii de parvenire, o antiteză a eroicului model homeric, curajosul, seducătorul, inteligentul, irezistibilul Odiseu. Şi, finalmente, Molly Bloom, soţia lui Leopold, un personaj senzaţional, în care vieţuiesc cele trei însuşiri fundamentale ale femeii: mamă, soţie şi, mai ales, amantă! 

Cine sunt, de fapt, potenţialii dumneavoastră cititori? Pentru cine aţi scris această carte?

Pentru publicul general cultivat. Nu am vrut să fac, prin interpretări sofisticate, mai complicat accesul la o carte care este oricum suficient de dificilă. Dimpotrivă, am vrut să aduc limpezime acolo unde, pentru cititorul neobişnuit cu strategiile de comunicare ale modernismului, pare să fie doar haos, arbitrariu, absenţă a logicii, abuz al autorului ori, pur şi simplu, anarhie textuală. I-am avut în vedere, desigur, şi pe studenţi, publicul tânăr, oameni interesaţi de literatură, dar care s-au obişnuit să renunţe uşor tocmai pentru că atât în învăţământ, cât şi în publicaţiile culturale (de internet nu mai vorbesc) s-a pierdut harul de a vorbi despre literatură ca despre o formă fundamentală de exprimare a umanităţii. Aceasta a fost direcţia în care am intenţionat să merg: să compensez ceva din superficialitatea sinucigaşă a prea multor „pedagogi de şcoală nouă“...

Spuneţi la un moment dat că Ulysses este „epuizantă, dar nu şi epuizabilă“. Credeţi că se poate da o explicaţie a modului în care Joyce reuşeşte să fie infinit?

Formula transcrie o senzaţie foarte precisă pe care am avut-o şi eu, dar pe care o are oricine îşi petrece mai multă vreme studiind această carte  — spun dinadins „studiind“, şi nu „citind“, pentru că ea pretinde un alt tratament de lectură decât cel obişnuit. Oricât de mult ai studia-o, până la nebunie şi până la epuizare fizică, tot mai rămâne ceva neanalizat, nemenţionat, neînţeles. Ar fi nevoie de cineva cu imaginaţia romanescă a lui Mircea Cărtărescu, transpusă în domeniul criticii literare, pentru a pătrunde în microuniversurile înfricoşător-uluitoare ale omului joycean, ale organismelor unicelulare, viruşilor invizibili, particulelor neştiute,  bacteriilor, prionilor,  acarienilor şi sarcopţilor, întrupate într-o mare şi greu accesibilă construcţie narativă, conţinută de o uluitoare anvelopă spirituală şi poetică.  

Care e promisiunea cărţii dumneavoastră? O să-l înţelegem pe Joyce mai bine? O să ne apropiem în alte feluri de cărţile lui?

N-am pornit la drum cu vreo promisiune anume şi nici n-am ajuns, la capătul scrierii cărţii, în vreo Ţară a Făgăduinţei. Totul a început ca un proiect intelectual. Treptat, el a devenit şi un proiect personal. E imposibil, după ce ai fost expus atât de mult timp  influenţei acestei cărţi, să nu te impregnezi de incredibila ei energie, să nu continui să înoţi prin vasele ei capilare, să nu rătăceşti bezmetic printre concepte înalte şi gesturi „joase“, să nu „joycisezi“ frenetic, iresponsabil şi jubilatoriu — chiar în ciuda voinţei. Nu-mi rămâne decât să sper că lectura cărţii mele poate netezi drumurile spre înţelegerea mai adâncă, mai nuanţată, mai... umană a acestei cărţi „inhumane“! Din reacţiile pe care le am până acum, mulţi dintre cei care s-au aplecat asupra ei au simţit nevoia să se întoarcă (sau să se îndrepte pentru prima oară) spre marele roman al lui Joyce. Or, tocmai acesta a fost, finalmente, visul din spatele demersului meu: să-l invit pe cititor să ia din raft „romanul de 732 de pagini, publicat în 1922, şi care nu va muri niciodată“.

Din studenţie şi până acum aţi citit cartea de „patru-cinci ori“, cum aţi declarat anterior, apoi aţi citit sistematic anumite părţi care v-au interesat. Întrebarea mea este: aveţi de gând să o mai citiţi vreodată cap-coadă? Aţi mai putea?

O întrebare foarte grea... În mod normal, s-ar presupune că, de vreme ce am scris despre „Ulysses“ o carte mult mai groasă decât cea a lui Joyce, ştiu totul despre ea şi că, prin urmare, n-aş mai avea niciun motiv s-o reiau cap-coadă. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. După încheierea studiului meu, am constatat, aproape întâmplător, parcurgând o pagină a lui „Ulysses“ în căutarea unui citat, că îmi scăpaseră foarte multe nuanţe. Şi că poate ar merita să explorez cartea şi din alte unghiuri... Aşa că am început deja să scriu o carte în care vreau să aflu ce se găseşte în mintea unei femei (ştiu: mission impossible!), pornind de la „meditaţiile“ în stare de semi-trezie ale lui Molly Bloom. Pentru asta, va trebui să reiau cartea întreagă, deoarece acest incredibil personaj feminin străbate întregul roman: uneori la suprafaţă, alteori în adâncimi şi, de cele mai multe ori, în pliurile memoriei unor bărbaţi care şi-ar fi vrut-o amantă...

Spuneţi în carte că „Ulysses“ îşi dezamăgeşte cititorul din punct de vedere al delectării şi al divertismentului, pentru că citirea lui „echivalează cu urcarea Golgotei“. Ce-i aşteaptă pe cei mai buni cititori, cei care ajung la capăt, în vârful dealului?

Da, cine vrea să se „amuze“, să se „delecteze“, să se „distreze“ citind „Ulysses“ ar trebui să lase cartea imediat deoparte. Lectura romanului e o luptă corp la corp, o înfruntare permanentă, o sfidare a obiceiurilor preexistente, o provocare intelectuală şi chiar fizică fără egal în întreaga cultură modernă. Cei care rezistă până la capăt vor avea, în mod garantat, sentimentul pe care am auzit că-l au alpiniştii atunci când ating vârful Himalayei. Adică un amestec de pace sufletească nemaicunoscută, de linişte resimţită până în cele mai intime fibre ale fiinţei, de „superioritate“ a conştiinţei că aparţii unui club select, de relativizare a pasiunilor, ambiţiilor şi orgoliilor. Îndrăzneala acestei cărţi de a nu ascunde nimic din ceea ce e „omenesc, prea omenesc“ te pune într-o defensivă totală, din care nu poţi ieşi decât dacă, la rându-ţi, părăseşti tot ceea ce ştiai despre tine şi despre literatură. Eşti astfel obligat să te avânţi într-un dialog cu spusele şi nespusele miraculoaselor personaje alături de care ai ajuns să trăieşti ca într-un basm. Sau ca în utopia propriei tale dorinţe de a te visa pe tine.

„Scriitorul şi-a pus în practică ambiţia de a reface scriptic harta infinită a minţii umane“, spuneţi în carte. Este pentru prima dată când am un răspuns la întrebarea „Despre ce e vorba în Ulysses“. Care ar fi răspunsul dumneavoastră dacă v-ar ruga cineva să-l concentraţi într-o singură propoziţie?

„O noapte din viaţa unei femei!“ Lăsând gluma la o parte, aş spune că e vorba de o carte născută dintr-o neînţelegere, dintr-o plasare excentrică a unor autor în raport cu aşteptările cititorului. În analiza mea, încerc să aproximez această perplexitate:  „Ţi se pare că un autor în pană de idei reciclează o poveste clasică, transpunând, cum o spune chiar el, «sub specie temporis nostril», aventurile unui erou al Antichităţii. În fapt, el inventează, chiar sub ochii tăi, un nou cer şi o nouă lume.“

Leopold Bloom, un bărbat oarecare, 16 iunie 1904, o oarecare zi de joi care se reia la nesfârşit în minţile celor care citesc cartea. Este acesta un fel de nemurire?

Fără îndoială. Aş spune chiar că e singurul fel posibil de nemurire...

Legat de fotografia cu Marilyn Monroe citind Ulysses“, fotografie pe care de fapt o şi analizaţi în cartea dumneavoastră, vreau să vă provoc, de dragul jocului, la un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că aţi putea să alegeţi o femeie care să fie fotografiată citind cartea dumneavoastră, orice femeie, nu contează din ce epocă. Cine v-ar plăcea să fie acea femeie?

Mă gândesc la două femei, nu doar la una. Sunt născute şi ele din mintea unor scriitori: Anna Karenina şi Emma Bovary... Şi poate chiar Molly Bloom, citindu-se pe sine... Din lumea reală, Virginia Woolf. Iniţial, ea l-a privit cu mult dispreţ pe Joyce: n-a văzut în scrisul lui decât „scărpinatul coşurilor de pe trupul unui june furios“. Doar târziu, la câteva săptămâni după moartea acestuia — şi câteva săptămâni înainte de propria ei moarte — a recunoscut în cartea lui Joyce însemnele capodoperei. Deşi nu s-au întâlnit niciodată în viaţă, sunt sigur că după moarte s-au văzut foarte des. Mi-i imaginez, într-un flux al conştiinţei fără sfârşit, punând la cale o carte scrisă împreună: o carte cu adevărat obscură, pe lângă care „Finnegans Wake“ al lui Joyce şi „Valurile“ Virginiei să facă figură de literatură pentru copii...

Tot de dragul exerciţiilor de imaginaţie, dacă aţi avea posibilitatea să vă întâlniţi cu Joyce ce i-aţi spune?

L-aş întreba de sănătate: a fost toată viaţa un bărbat fragil, care a migrat dintr-o boală în alta. Şi l-aş mai întreba ce conversaţii are cu Dumnezeu, a cărui existenţă a negat-o cu pasiunea încăpăţânată de care doar un irlandez exilat ce ura Irlanda, ideea de familie şi catolicismul era în stare.

Când e lansarea de la Gaudeamus

Volumul „Ulysses, 732. Romanul romanului“ de Mircea Mihăieş, publicat la Editura Polirom, va fi lansat sâmbătă, 19 noiembrie, de la ora 14.30, la standul editurii, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus 2016.


CV/ Critic, istoric literar şi eseist

Numele: Mircea Mihăieş

Data şi locul naşterii: 1 ianuarie 1954, Sântana-Arad

Studiile şi cariera:

- Absolvent al secţiei Engleză, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara. Doctor al Universităţii din Bucureşti.
 - Profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara, Departamentul de Limbi moderne. - A beneficiat de numeroase burse la universităţi şi institute de cercetare din străinătate, îndeosebi în Statele Unite ale Americii
- Redactor-şef al revistei „Orizont”, din anul 1990.
- Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român, de unde a plecat prin demisie după venirea la putere a echipei Ponta-Antonescu.
- Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN Club România.
- A publicat volumele: „De veghe în oglindă“ (1989); Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere“ (1990) ; „Femeia în roşu“ (1990, roman reeditat în 1997, 2003, 2008, 2015); „Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea“ (1995); „Balul mascat“ (1996, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu); „Victorian Fiction“ (1998); Vecinii lui Franz Kafka“ (1998, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, ediţie bilingvă, engleză-română); „Arhivele paradisului“ (1999, în colaborare cu Nicolae Manolescu); „Încet, spre Europa“ (2000, un dialog cu Vladimir Tismăneanu); Masca de fiere (2000); „Atlanticul imaginar. Studii de literatură britanică şi americană“ (2002); „Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele“ (2003); „Schelete în dulap“ (2004, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu); „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen“ (2005); „Cortina de ceaţă“ (2007, co-autor Vladimir Tismăneanu);Metafizica detectivului Marlowe“ (2008); „Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W.“ (2009); „O tranziţie mai lungă decât veacul“ (2009, coautor Vladimir Tismăneanu); „Ultimul Judt“ (2011);Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha“ (2012); „The Metaphysics of Detective Marlowe: Style, Vision, Hard-Boiled Repartee, Thugs, and Death-Dealing Damsels in Raymond Chandler's Novels“ (2013, Lexington Books / Rowman & Littlefield USA); „Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător“ (2014); „Ulysses, 732. Romanul romanului“ (2016).

Locuieşte în: Timişoara.

Interviul de mai sus a fost publicat în ziarul „Weekend Adevărul“.

CITIŢI ŞI:

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările