Analiză realizată de Radu Cupcea*

Nici măcar ucrainenii nu beneficiau de condiţii pentru studierea limbii lor în şcoală. Accentul impus de la centru, Moscova, cădea pe dezvoltarea interetnică în stil leninist, iar băştinaşii români, vorbitori ai unei limbi neolatine, cu istorie şi tradiţii similare cu a românilor din statul vecin, România, s-au pomenit într-o situaţie dificilă: limba lor nu se mai dezvolta, lipseau şcolile şi grădiniţele de copii în limba maternă, nimeni nu mai citea ziare şi reviste româneşti.

Abia după ce şi-a declarat independenţa de U.R.S.S., noul stat Republica Moldova a renunţat la utilizarea limbii române cu litere ruseşti sau aşa-zisa „limbă moldovenească“ scrisă în chirilică, adoptând limba română cu alfabetul său firesc, cel latin, drept limbă de studiu în şcoli (deşi în continuare o numeşte în Constituţie „limbă moldovenească în grafie latină“). Procesul de transformare a sistemului de educaţie publică a continuat cu introducerea studierii istoriei românilor şi a celei universale, dedicată populaţiei majoritare şi minorităţilor, cu anumite amendamente pentru minorităţi.

În Transnistria, cu excepţia celor opt şcoli care se află sub coordonarea Ministerului Educaţiei din R. Moldova, s-a studiat şi continuă să se studieze în limba rusă. Pregătirea cadrelor şi perfecţionarea lor au loc în cadrul fostului institut pedagogic din Tiraspol. Curriculum-ul este inspirat în proporţie de peste 90% din cel rus. Şcolile cu predare în limba română sunt calificate drept „străine“. Toate aceste concluzii l-am desprins după o cercetare calitativă realizată în regiunea separatistă, prin metoda interviu, cu experţi de generaţii diferite. Cercetarea noastră a mai fost însoţită de o analiză calitativ-comparativă a manualelor de istorie şi geografie din care au studiat elevii după anul 1990.

Studiul sociologic ne arată că această generaţie, numită, în continuare, generaţia post-conflict, nu a trăit evenimentele din vara anului 1992 şi nu a avut posibilitatea să înveţe foarte multe lucruri despre semenii lor de pe celălalt mal al Nistrului. În manualele de geografie şi istorie din stânga Nistrului, Republica Moldova este o ţară străină, iar în manualele din Republica Moldova aproape că nu se găsesc informaţii despre trecutul, viaţa şi activitatea comunităţii de peste Nistru. Prin urmare, aceste scăpări intenţionate periclitează securitatea Republicii Moldova şi confirmă confruntarea pentru legitimitate a celor două entităţi. În acest timp, clasa politică de la Chişinău ignoră faptul că noua generaţie de pe cele două maluri ale Nistrului exprimă manifestări sociale care nu converg - adică, simt, cred, ştiu, vorbesc diferit.

Tinerii cu vârsta cuprinsă între 18-29 de ani din cele două societăţi au atitudini şi valori total diferite. Vorbim despre o filiaţie ruptă şi greu de recuperat între ele. Explicaţia pe care o putem oferi are legătură cu factorii ce au intervenit asupra cultivării acestei generaţiei. Fiecare grup social a fost influenţat din sensuri opuse. Miturile, simbolurile, ritualurile, limba, sentimentul de mândrie faţă de trecut a celor din dreapta Nistrului au fost alimentate, făcând abstracţie de unele sincope sau pauze, dinspre Bucureşti. Pentru cei din stânga Nistrului influenţa a venit din cultura, mass-media, istoria şi limba rusă, adică, dinspre Moscova. În esenţă, aceste grupuri sociale nu îndeplinesc condiţiile de bază pentru a constitui generaţia unită al aceleiaşi societăţi.

Datele culese de către Centrul de Investigaţii Sociologice şi Marketing „CBS AXA“ pentru Fundaţia Universitară a Mării Negre, prin intermediul sondajului de opinie, în regiunea transnistreană, ne indică următoarea configuraţie. Populaţia tânără cu vârste cuprinse între 18 şi 29 de ani, generaţia pe care o supunem analizei în articolul de faţă, asociază Transnistria cu termenul de „european“ în proporţie de doar 1,2 %, iar cu „lumea rusă“ în proporţie de 36%.

Captură din Sondajul de opinie „Opinia locuitorilor din Transnistria faţă de situaţia socio-economică din regiune“, realizat de către Centrul de Investigaţii Sociologice şi Marketing „CBS AXA“ pentru Fundaţia Universitară a Mării Negre în 5 raioane ale unităţii administrativ-teritoriale din stânga Nistrului, Chişinău, 2018).

În acelaşi timp, în Republica Moldova, aşa cum arată rezultatele ultimului sondajului efectuat la comanda International Republican Institute (IRI), tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 29 de ani, au declarat în proporţie de 64% că îşi doresc aderarea statului în care locuiesc la Uniunea Europeană. În cel mai clar mod cu putinţă, datele ne arată că opţiunile celor două grupuri sociale de vârste aproximativ egale nu converg, iar ca să putem discuta despre o aşa-zisă coeziune la această generaţie avem nevoie „de un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri“.

Studiile sociologice ne indică imaginea unui stat cu două grupuri sociale mari şi deosebite, cu o nouă generaţie educată diferit, la a cărei divizare a contribuit atât sistemul educaţional, cât şi simbolurile, modelele sau practicile culturale. În analiza de astăzi, ne vom opri asupra educaţiei, pe fond, asupra conţinutului manualelor de istorie (în prima parte) şi geografie (în partea a doua) din Republica Moldova şi regiunea separatistă.

Educaţie în dezbinare. Analiza manualelor de istorie

Educaţia în Republica Moldova este împărţită în două subsisteme: un sistem educaţional naţional şi un sistem organizat în Transnistria, în conformitate cu normele regimului separatist. Regimul separatist de la Tiraspol a păstrat sistemul şi manualele sovietice în primii ani. Mai târziu a adoptat standardele sistemului educaţional din Federaţia Rusă. Pentru educaţia istorică (folosind aceeaşi programă şcolară, cu acelaşi număr de ore şi aceleaşi manuale de istorie). Aria curriculară istoria cuprinde două discipline: istoria universală şi istoria Patriei, care se referă la istoria Rusiei, a URSS şi a Transnistriei. Un alt curs este dedicat istoriei locale: istoria radnogo kraja - istoria plaiului natal (Sergiu Musteaţă (2009), Predarea istoriei în şcolile din regiunea separatistă nistreană, în A. Galben, Gh. Postică (ed.), Probleme actuale de istorie naţionale. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chişinău: ULIM, p.335-345, apud. Sergiu Musteaţă (2018), Noi despre vecini şi vecinii despre noi: manualele de istorie în Republica Moldova, România şi Ucraina, Târgovişte, Cetatea de Scaun, p. 46).

De peste 27 de ani, cele două societăţi separate de râul Nistru şi o frontieră instabilă, învaţă lucruri aproape opuse despre trecutul lor. Diferenţele dintre manualul intitulat Istoria românilor şi universală din R. Moldova şi Istoria plaiului natal din regiunea transnistreană sunt enorme.

Am selectat patru evenimente istorice importante.

1. Prima anexare a Basarabiei

„Pământul transnistrean, după includerea în Imperiul Rus la sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-a subordonat unei serii de diviziuni şi guverne teritoriale, care au făcut parte din Rusia încă din 1775“ (Babilunga N. V., Bomeshko B. G. (2005), Istoriya radnovskogo kraya, Tiraspol, RIO GIPK, 2005, p. 5), aşa începe manualul de istorie din care învaţă elevii din regiunea separatistă. Mai apoi, anexarea fâşiei de pământ alipită din Ţara Moldovei la Imperiul Rus în anul 1812, cu limitele geografice între Nistru şi Prut, este prezentată de autorii tiraspoleni ca o ispăşire pentru populaţia autohtonă. „Teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a pomenit sub protecţia unei Rusii puternice care, din punct de vedere economic şi socio-politic, a fost, fără îndoială, mai avansată decât Imperiul Otoman. În Basarabia au apărut toate condiţiile pentru dezvoltarea cu succes a industriei, transportului şi comerţului, creşterea producţiei agricole, ridicarea nivelului cultural şi educaţional al populaţiei“. Fragmentul descrie, în limba rusă, evenimentul istoric care a avut loc în Principatul Moldovei după Războiul ruso-turc.

Între timp, vecinii lor din Republica Moldova susţin, despre acelaşi eveniment, cu totul altceva. „În anii 1812-1830 economia Basarabiei a trecut printr-o perioadă de ruinare şi stagnare, determinată de consecinţele războiului ruso-turc şi de instalarea noului regim. Fuga masivă a moldovenilor peste Prut, cu toate că a fost interzisă de autorităţile ţariste, a dus la depopularea multor sate. Pentru a redresa situaţia, guvernul de la Sankt Petersburg a iniţiat un proces de colonizare cu reprezentanţi ai altor etnii (germani, elveţieni, bulgari, găgăuzi, sârbi ş.a.) (Vezi în N. Chicuş, I. Şarov, I. Ojog, P. Cerbuşca, V. Pâslariu, M. Dobzeu, T. Nagnibeda-Taverdohleb, Istoria românilor şi universală, Manual pentru clasa a XI-a, Chişinău, Cartdidact, 2014, p. 26).


Captură din manualul de istorie clasele 8-9 din regiunea transnistreană

2. Acţiunile Rusiei în regiune

Pe tot cuprinsul manualului de istoria românilor şi universală din care se învaţă în Republica Moldova, Rusia este prezentată drept un stat agresor, care a anexat o parte din teritoriul Moldovei lui Ştefan cel Mare, iar poporul rus este portretizat ca un popor asupritor în raport cu băştinaşii. În manualul de la Tiraspol, Rusia ocupă un loc aparte, de frate mai mare. Ea apare ca un stat prezent în zonă dintotdeauna, cu o implicare firească în treburile interne ale celor din regiune. Autorii sugerează că Rusia a fost o entitate statală care s-a bătut cu alte puteri pentru a-şi menţine acest teritoriu care, conform naraţiunii autorilor separatişti, îi aparţine, dar, uneori, a fost nevoit să-l cedeze. Imperiul Rus mai este prezentat drept garantul exercitării dreptului la autodeterminare a popoarelor situate dincolo de Nistru. În naraţiunea lor, cei doi autori, chiar şi atunci când tratează perioada de până la 1924, anul naşterii acestei republici mai degrabă ucrainene, întăresc existenţa unui „popor transnistrean“ constituit din mai multe etnii. Babilunga şi Bomeshko includ teritoriul de dincolo de Nistru ca parte al Basarabiei, respectiv al Rusiei, iar după 1924, anul constituirii R.A.S.S. Moldoveneşti, tratează cele două teritorii ca pe două entităţi statale distincte. Sesizăm acest lucru din utilizarea conceptelor de „noi“ şi „ei“, tratate în mod diferit. În cele mai multe cazuri, conform explicaţiei istoricului Sergiu Musteaţă, „noi“ este înţeles ca cel care deţine poziţia dominantă, ca un grup eroic sau, în unele situaţii, ca victime ale „celuilalt“. „Celălalt“, între timp, este prezentat ca un stat, un grup puternic sau o armată, ca o grupare etnică, religioasă sau culturală.

3. Revoluţia rusă din 1917

De exemplu, lovitura de stat de la Petrograd şi preluarea puterii de către bolşevicii lui Lenin este prezentată în manualul de istorie din regiunea separatistă ca fiind un eveniment istoric deosebit şi binevenit. Autorii sugerează o prezentare cât mai activă a organizaţiilor bolşevice locale din oraşele Dubăsari, Bender sau Tiraspol. Pe Vladimir Ilici Lenin aceştia îl prezintă drept principalul teoretician şi conducător al partidului bolşevic, „un lider ca nimeni altul din rândurile contemporanilor săi, unul care a reuşit să evalueze cursul evenimentelor, alinierea forţelor politice clasice, a cărei accedere la putere se datorează realismului analizei sale în ce priveşte starea de spirit a maselor muncitoare“. În schimb, pomenesc foarte puţine evenimente legate de violenţele bandelor bolşevice. Accentul este pus, exclusiv, pe organizarea sovietelor, iar interbelicul este prezentat, întru totul, din unghiul de vedere al istoriografiei sovietice. Naraţiunea lor susţine că România a cucerit Basarabia prin forţa armelor, că statul român este agresorul şi inamicul care a profitat de momentul 1917-1918 pentru a se extinde în aria ce revine, de drept, Moscovei. Manualul de istorie de la Chişinău redă abdicarea ţarului, ca urmare a revoluţiei din februarie 1917 şi proclamarea republicii în Rusia, ca pe un eveniment neprielnic, care a incitat spiritele în rândul ostaşilor ruşi de pe frontul român. „La frecventele mitinguri se adoptau rezoluţii contra continuării războiului. Puciul bolşevic de la Petrograd din noiembrie 1917 a aprofundat spiritul de anarhie printre soldaţii ruşi de pe frontul român. Debandada a căpătat astfel de proporţii, încât nici chiar comandanţii bolşevici nu mai constituiau o autoritate şi nu erau ascultaţi de nimeni“. Soldaţii ruşi sunt prezentaţi cu o uşoară tentă negativă, „ei părăseau în masă linia frontului, punând în mare dificultate armatele române“. În continuare, istoricii de la Chişinău susţin că „unităţile ruseşti se retrăgeau în dezordine peste Prut“. Elevii din dreapta Nistrului învaţă că soldaţii ruşi „au întreprins acţiuni armate împotriva statului român, iar Armata română a fost nevoită să intervină în forţă“. La toate aceste aspecte se adaugă şi cel mai disputat moment din istoria relaţiilor româno-ruse, cel legat de tezaurul românesc de la Moscova. Manualul Istoria românilor şi universală prezintă situaţia ca pe o răzbunare a bolşevicilor. „Regimul bolşevic de la Petrograd, iritat de aceste măsuri, a arestat personalul diplomatic român de la Petrograd, a sechestrat tezaurul român depus la Moscova în 1916 şi a rupt relaţiile diplomatice cu România“. Antagonismul relatărilor se resimte din ce în ce mai intens şi creşte o dată cu apropierea de evenimentele din anul 1918.

Captură din manualul de istorie utilizat în Republica Moldova

4. Unirea Basarabiei cu România

Această perioadă este prezentată elevilor din regiunea separatistă într-un text intitulat „Ocupaţia românească şi austro-germană (martie-noiembrie 1918)“. Noua putere de la Petrograd este prezentată pe post de victimă în faţa agresorului român şi german, după cum am putut sesiza şi din titlu. „Primele lovituri, spun ei, asupra victorioasei puteri sovietice le-au provocat forţele armate române“. În timp ce românii moldoveni i-au cunoştinţă despre o armată românească ce le-a apărat teritoriul şi integritatea,  elevii din stânga Nistrului învaţă despre o existenţă aproape apocaliptică sub administraţia din perioada respectivă. „7 februarie forţele române au ocupat oraşul Bender. Locuitorii lui au trăit zile groaznice“, povestesc autorii de la Tiraspol. „Cotropitorii au distrus cazărmile lucrătorilor feroviari care au luat parte la apărarea oraşului, au ucis şi rănit oamenii săi. A avut de suferit şi populaţia civilă: câte 5 oameni erau duşi în câmp la atelierele feroviare, iar fiecare al douăzecilea era împuşcat. Au murit peste 250 de persoane“, continuă ei. Textul încropit în manualul de istorie a regiunii separatiste justifică apariţia Transnistriei prin aşa-numita „problemă a Basarabiei“, pe care autorii o definesc „anexarea Basarabiei de către România“. Mai târziu, autorii tiraspoleni scot în evidenţă organizaţiile ilegale bolşevice, bandele de partizani, o serie de lideri bolşevici, din care se evidenţiază Grigore Ivanovici Cotovshi (Revoluţionar bolşevic născut în oraşul Hînceşti, cunoscut drept activist politic comunist din Basarabia).

În manualul de la Chişinău momentul Unirii de la 1918 este intitulat „Mişcarea de eliberare naţională din Basarabia şi Transnistria în anul 1917“. În text este stipulat faptul că, iniţial, provincia tindea spre o autonomie politică, iar mai apoi, „ca urmare a disoluţiei armatei ruse pe frontul românesc şi a pretenţiilor teritoriale ale Radei ucrainene asupra Basarabiei care deveneau tot mai ameninţătoare“, s-a reorientat către unirea cu Regatul României. În continuare, conţinutul din manual nu stipulează nimic despre românii din stânga Nistrului. Singurul fragment pe care autorii îl dedică acestora se intitulează „Revigorarea conştiinţei naţionale a moldovenilor din Transnistria“. Pasajul evidenţiază faptul că „mii de transnistreni au fost înrolaţi în armata rusă şi au luptat pe diferite fronturi ale Primului Război Mondial. Contactele cu soldaţii din armata română le-au demonstrat că, alături de românii basarabeni şi de românii din dreapta Prutului, ei fac parte dintr-un singur popor“. Aceeaşi secţiune sugerează că moldovenii din această regiune ar fi dorit o unire cu România şi, imediat, explică de ce nu a mai avut loc. „În decembrie 1917, la Tiraspol şi-a ţinut lucrările Congresul Românilor Transnistreni, care s-a pronunţat pentru utilizarea limbii române în învăţământ, justiţie, biserică. În şcolile moldoveneşti se preconiza utilizarea alfabetului latin. Delegaţii la Congres au revendicat unirea teritoriilor din stânga Nistrului cu Basarabia. Realizarea acestui deziderat n-a fost posibilă, deoarece în Transnistria s-a instaurat regimul bolşevic, pe care l-a substituit ulterior ocupaţia militară austro-ungară, urmată de cea a Antantei şi a lui Petliura şi din nou de cea bolşevică“. Autorii moldoveni accentuează, fără intenţie, diferenţa dintre cele două teritorii, atribuindu-i celui din stânga Nistrului numele de Transnistria, aşa cum i se spune astăzi, deşi el făcea parte la vremea respectivă din teritoriul Ucrainei.

Gândim diferit, vedem diferit, simţim diferit

Sărbătoare în Tiraspol, capitala aşa zisei Republici Moldoveneşti Transnistrene FOTO Chiara Dazi/The Calvert Journal

Analiza noastră subliniază faptul că unul din factorii care va îngreuna şi mai mult soluţionarea conflictului transnistrean este modul cum percep părţile aflate în conflict memoria istorică. În actualele condiţii, când domnitorul român al Ţării Moldovei, Ştefan cel Mare, desemnat de locuitorii României, în urma unei campanii media, cel mai mare român al tuturor timpurilor, ajuns să monopolizeze imaginarul politic din Republica Moldova, este considerat erou al poporului doar de 4% din respondenţii generaţiei post-conflict din regiunea transnistreană, nu poţi fi optimist nici dacă eşti moldovenist „pro-rus“. În acest caz, întrebarea firească ce trebuie adresată celor care se preocupă de o eventuală reintegrare a regiunii transnistrene în R. Moldova, este cum intenţionează să integreze un grup social care îl consideră erou al poporului în proporţie de 68,8% pe generalul rus Alexandr Suvorov, iar de Mihai Eminescu aproape că n-a auzit?

În concluzie, atunci când preşedintele Republicii Moldova, I. Dodon, a declarat că este aproape de soluţionarea conflictului transnistrean şi că lucrurile în acest sens se pot mişca destul de repede deoarece actuala situaţie internaţională este favorabilă pentru reglementarea conflictului, nu s-a bazat pe nimic concret sau calculat. În plus, preşedintelui Dodon i-a scăpat una din piesele importante în rezolvarea unui diferend de acest tip. Cele două societăţi trebuie să fie pregătite şi să-şi dorească să locuiască împreună. În urma studiilor efectuate de Fundaţia Universitară a Mării Negre înţelegem că cele două maluri ale Nistrului nu sunt pregătite să coexiste într-un singur stat. Mai grav este că timpul şi acţiunile trec în defavoarea realizării acestui obiectiv. Exemplul manualului de istorie nu este singular. Curriculum de geografie ne dă lesne de înţeles că cele două societăţi învaţă să locuiască separat. Despre asta vom vorbi într-un material separat.

Datele prezentate în acest material fac parte din cadrul proiectul de cercetare demarat de Fundaţia Universitară a Mării Negre (FUMN) – „A Demystified Transnistria. Giving the Public Opinion a Voice“, implementat  în perioada mai, 2018-martie, 2019, cu sprijinul financiar al the Black Sea Trust for Regional Cooperation. Studiului integral al opiniei publice din Transnistria va fi lansat pe 27 martie, 2019, la Bucureşti. Pentru detalii urmăriţi pagina de Facebook a FUMN şi site-ul fumn.eu. Opiniile exprimate în acest material nu reflectă în mod neapărat poziţia the Black Sea Trust sau a partenerilor săi.

*Radu Cupcea este cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu“ al Academiei Române şi doctorand al Universităţii din Bucureşti.