Cei care se vor grăbi să puncteze că a fost o unire condiţionată de păstrarea autonomiei Basarabiei (deci a instituţiilor ei din perioada ţaristă) se fac că uită câteva aspecte esenţiale.
 
Se uită, în primul rând, că decizia Sfatului Ţării din 27 Martie 1918 a fost integral respectată de Guvernul României, care, prin persoana prim-ministrului Alexandru Marghiloman, a acceptat actul Unirii şi prevederile acestuia, conferindu-i preşedintelui Sfatului Ţării calitatea de ministru fără portofoliu şi lăsând organul deliberativ al Basarabiei să funcţioneze.
 
Se uită, în al doilea rând, că Sfatul Ţării a funcţionat fără nici o ingerinţă din partea Bucureştilor, preluând administrarea Basarabiei şi asigurând viaţa de zi cu zi în provincie.
 
Sfatul Ţării a funcţionat netulburat până la sesiunea din 25-27 noiembrie 1918, când, în deplinătatea prerogativelor sale, recunoscute de Guvernul României, a amendat actul Unirii, renunţând la autonomia Basarabiei, devenită inutilă în condiţiile democraţiei româneşti, şi auto-dizolvându-se. Mulţi dintre componenţii săi au devenit, de altfel, imediat deputaţi şi senatori români, la alegerile din noiembrie 1919, desfăşurate pe baza votului universal: un drept la care basarabenii, sub regimul ocupaţiei ţariste, nici n-ar fi îndrăznit să viseze.
 
Iar dacă alogenii stabiliţi în provincie între 1812 şi 1914, spre a o deznaţionaliza şi exploata, s-au văzut mai puţin reprezentaţi în Parlamentul României, e din cauză că, începând chiar de la votul din 27 Martie (la care 36 de reprezentanţi ai lor în Sfatul Ţării s-au abţinut, iar 3 au votat împotrivă), ei au refuzat să accepte Unirea şi participarea la viaţa poltică legitimă. Dimpotrivă, s-au angajat în operaţiuni comuniste subversive împotriva statului român, întreţinând agitaţia pe Nistru şi în judeţele limitrofe (vezi aşa-zisele "răscoale", marca NKVD, de la Tatar-Bunar). A cere drepturi de la un stat pe care îl doreşti să îl distrugi e o obrăznicie, nu o revendicare.
 
Deci 27 Martie 1918 este data unirii depline a Basarabiei cu Ţara. Autonomia a fost doar un aranjament administrativ provizoriu (războiul încă nu se încheiase), la care s-a renunţat când situaţia a permis-o. Adică după ce Armata Română a curăţat în întregime ţara de armatele ocupante germane, austro-ungare, bulgăreşti şi turceşti şi, luând 180.000 de prozonieri în numai 48 de ore,  a obţinut o străucită victorie.
 
Nerecunoaşterea, de către Uniunea Sovietică, a Unirii Basarabiei, de asemenea, nu are nicio valoare juridică în dreptul internaţional, iar aceasta nu numai pentru că în 1934 regimul Sovietelor a stabilit relaţii diplomatice cu ţara noastră, recunoscându-i implicit frontierele. Ci în primul rând pentru că în 1918 URSS nu exista, iar Rusia se dezintegrase, deci Moscova nu avea absolut nici un cuvânt de spus despre Unirea Basarabiei.
 
Nu sunt deloc curios ce va spune Dodon peste numai câteva zile, spre a macula memoria istorică a unor strămoşi faţă de care el are consistenţa politică şi intelectuală a prafului de pe tălpi. Nu mă deranjează nici faptul că, după 100 de ani, ziua de 27 Martie va trece, la Chişinău, ca un 27 martie oarecare (cu excepţia, desigur, a unor rare oaze de românitate, a unor sesiuni solemne şi goale şi a programelor de colhoz de la ICR-Mateiciuk).
 
Singurul aspect care mă doare este iresponsabilitatea actualei majorităţi de la Bucureşti, a cărei disperare de a-i scăpa pe lideri de puşcărie a sacrificat Centenarul.
 
Nu-i vorbă, că nici tăcerea Ficusului de la Cotroceni nu-i mai brează. Nici Preşedinţia României nu face absolut nimic pentru a marca acest an aniversar, deşi, la Alba Iulia, strămoşii preşedintelui au votat pentru România... Domnia sa, însă, după 100 de ani, mai schiază, mai tace...