Câte guri de vărsare a avut, de fapt, Dunărea în Marea Neagră şi de ce au rămas doar trei

Câte guri de vărsare a avut, de fapt, Dunărea în Marea Neagră şi de ce au rămas doar trei

Locul unde Dunărea îmbrăţişează marea, la Sulina FOTO Rezervaţia Delta Dunării

Izvoarele preistorice vorbesc de două guri de vărsare ale Dunării, însă Herodot şi Strabo enumeră nu mai puţin de cinci braţe de vărsare. Pliniu cel Bătrân şi Ptolemeu spun că Istrul se varsă în Marea Neagră prin şase guri.

Ştiri pe aceeaşi temă

În prezent, Dunărea se varsă în Marea Neagră prin trei braţe: Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe, însă scrierile vechi vorbesc despre mai multe guri. 
 
În cartea „Dobrogia în pragul veacului al XX lea“, scrisă de căpitanul M.D. Ionescu, membru al Societăţei Geogafice Române, aflăm că în timpurile preistorice se credea că sunt două braţe principale: unul care curgea către apus în Adriatica, la peninsula Istria, iar cel de-al doilea, care se despărţea în alte două secundare: Kalon şi Arios, ce se vărsau în Pontul Euxin.
 
Pomponiu de Mela scrie că Dunărea are mai multe guri, dintre care trei „tenues“, iar restul navigabile. „Oraşe nu se ştiau în această regiune, decât Istropolis“.
 
Cele cinci guri de vărsare ale lui Herodot
 
Herodot vorbeşte despre cinci guri ale Istrului. El spune aşa în scrierile sale: „Iliser, după ce a străbătut toată Europa, se aruncă în Pontul Euxin la locul unde colonii din Milet au fondat Istria“. 
Strabo ne spune că Istrul se varsă în Pontul Euxin prin cinci guri, care formează între ele insule, din care cea mai importantă este Peuce, „care a dat numele său bastarnilor peucini, locuitorii ei“. Pisandru enumeră, la rândul său, cinci guri.
 
Strabo ne spune că Istrul se varsă în Pontul Euxin prin cinci guri, care formează între ele insule, dintre care cea mai importantă este Peuce, care a dat numele său Bastarnilor Pecini, locuitorii ei.
Cea mai mare gură Hieron (Sfânta), „care se află la dreapta celui ce merge spre mare, iar restul spre nord în trecere către Nistru. Cea de a cincea e departe de 300 stadii. De la Istru la Istria, Strabo măsoară 300 de stadii“.
 
Deşert fără nume
 
Izvorul cel mai autorizat din câte s-au păstrat despre Marea Neagră este Periplul lui Adrian, un militar practic şi cunoscător al locurilor, care a trăit pe timpul Împăratului Adrian. „Nu departe, zice el, de Odessus, se află halta Istrienilor la 250 stadii, apoi vine balta Isiacilor, la 50 stadii. De aici la gura Istrului numită Psiloon sunt 1200 stadii (o stadie  - 211 metri): „tot acest spaţiu este deşert şi fără nume“.
 
Pe la 1768, un comerciant german, Kleeman, scriind o notiţă asupra trecerii sale în Kilia, consemna: „Mai mulţi geografi şi chiar Busching susţin că Dunărea întră în Marea Neagră prin şepte guri: eu însumi am verificat cu stăruinţă acest fapt şi m-am convins că nu sunt de cât cinci. Căci nu se pot lua în consideraţie braţele cele mici, cari formează insule şi se unesc apoi cu braţele cele mari“.
 
Heraclea, oraşul distrus
 
Pliniu cel Bătrân enumeră nu mai puţin de şase guri ale Dunării, care se numeau: Spireostoma, Boreostoma, Pseudostoma, Calaonstoma, Naracustoma, cu insulele Peuce, Sarmatica şi Conopon diabasis. 
Sunt interesante detaliile pe care le dă asupra braţului Peuce: acest al şeselea braţ formează deasupra oraşului Istropolis lacul Halmyris. Enumerând oraşele de pe coastă, Pliniu a pus între Callatis şi Bizone un oraş Heraclea care a fost distrus. Ovidius vorbeşte în „Tristele“ de cele „şapte guri“ ale Dunării. 
 
O explicaţie ne-o oferă Eugen Panighianţ în cartea sa „Delta Dunării“: „Neînţelegerea vine de la faptul că ei vorbeau de guri, şi nu de braţe. Azi ştim bine că sînt 4 braţe în deltă: Chilia, Tulcea, Sulina şi Sf. Gheorghe. În ce priveşte gurile, ne-am putea încurca şi noi cu răspunsul, pentru că numai braţul Chilia are vreo 45, braţul Sulina l, iar braţul Sf. Gheorghe îşi varsă apele prin alte 4. Iată deci că delta are 50 de guri de vărsare! Nu punem la socoteală şi faptul că actualul canal Dunavăţ este un fost braţ desprins din cel al braţului Sf. Gheorghe, azi adîncit şi canalizat.
 
Astfel stînd lucrurile, ne putem da seama de ce au existat deosebiri între cele afirmate de către autorii din antichitate. Dar nici cu autorii moderni, care caută să explice geneza deltei, lucrurile n-au stat mai bine. Să explicăm. Iată, de pildă, ce a susţinut savantul Grigore Antipa. El afirma că delta a fost la început un golf. Dar, ca din acest golf să se formeze o deltă trebuia ca el să se închidă. Şi, privind acum pe harta deltei, vedem că această închidere s-a făcut cu ajutorul grindului Letea, continuat spre sud cu cel al Caraormanului şi apoi al Crasnicolului.
 
Dar cu ce materiale? Pentru această închidere trebuiau multe aluviuni. În nici un caz nu ajungeau cordoanele litorale; cu ele, respectiv cu materialele în suspensie eventuale, din apele mării, nu se puteau construi grindurile care au obturat golful şi au format în final delta. Antipa era de părere că mai întîi au existat aceste cordoane litorale şi apoi a urmat aluvionarea acestui spaţiu, părere ce a fost combătută de C. Brătescu, care afirmă contrariul, respectiv că mai întîi au ajuns acolo braţele fluviului şi au adus aluviunile, cu ajutorul cărora s-a ajuns la închiderea golfului. Contribuţii originale în elucidarea genezei deltei au adus G. Vâlsan, Ioan Gh. Petrescu, Max Pfannenstiel, N. Panin şi alţii.
 
Mai pe înţeles ar fi să spunem că formarea şi evoluţia deltei este un ecou al celor ce se întîmplă în adîncuri. După ultimele studii geologice (St. Airinei ş.a.) rezultă că regiunea deltei se află pe o placă tectonică neuniformă, cu aşa-numitele horsturi şi grabene (falii), situaţie ce a contribuit la formarea marilor compartimente ale deltei. Adică ridicarea şi coborîrea acestor falii conduc la schimbarea debitelor braţelor, la înaintarea sau retragerea apelor mării. Probabil că la această din urmă situaţie mai contribuie şi ceea ce se întîmplă cu Oceanul planetar, apele mării fiind acum în creştere. Este posibil ca şi impulsurile venite din zona de intensă activitate seismică a Vrancei să influenţeze schimbările ce se produc în zona deltei.
 
Astfel, ne putem explica faptul că braţele deltei au avut o evoluţie inegală. Braţul Sf. Gheorghe a început să aibă un contur apropiat de cel actual în jurul secolului al VIII-lea. Braţul Sulina a evoluat şi el destul de rapid. În jurul anului 1 000, avea în partea să terminală forma unei săgeţi.
 
Dovadă că în jurul anului 950 e.n. este semnalată existenţa localităţii Selina (actuala Sulina) de către Constantin Porfirogenetul. În ceea ce priveşte însă Chilia, multă vreme — în jur de 1 500 de ani — acest braţ a stagnat în evoluţia sa. Apoi devine dinamic, atît de impetuos, încît în numai 500 de ani de la data luptelor lui Ştefan cel Mare cu turcii pentru cetatea Chilia şi pînă în momentul de faţă a înaintat spre mare cu aproximativ 40 de kilometri, adică cam 80 de metri pe an.
 
La începutul secolului al XIX-lea delta braţului Chilia se afla aproape de Periprava, Acum este departe de această localitate. Un braţ coboară cu repeziciune înspre sud, apropiindu-se de oraşul Sulina, formînd în această zonă un nou lac sau o ,,melea”, cum îi spun localnicii. Pe hărţi apare sub denumirea de Baia Musura“.
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările