„Paşaport pentru Germania“, cum a vândut Ceauşescu ca la piaţă un sfert de milion de cetăţeni ai României

„Paşaport pentru Germania“, cum a vândut Ceauşescu ca la piaţă un sfert de milion de cetăţeni ai României

Protagoniştii filmului lui Răzvan Georgescu

Timp de 21 de ani, între 1968 şi 1989, între România şi Republica Federală Germania a existat un acord secret prin care peste 250.000 de persoane de etnie germană au fost vândute ca la piaţă. Regizorul român Răzvan Georgescu a ecranizat acest episod şi a dat de urma celor mai importante personaje implicate

Ştiri pe aceeaşi temă

Regizorul Răzvan Georgescu (48 de ani) a realizat anul trecut documentarul „Germani contra devizelor... O afacere în Războiul Rece“, un film despre afacerea secretă dintre România şi Republica Federală Germania (RFG). În operaţiunea numită „Gehaimsache Kanal“, în traducere „Canalul secret“, România a vândut Germaniei,  din 1968 până în 1989, circa 250.000 de saşi din Transilvania şi şvabi din Banat. 
 
Filmul are 45 de minute şi a fost prezentat în premieră la începutul anului, pe 14 ianuarie, de televiziunea germană de stat, ARD. Alături de producătorii Anja Kuhne şi Alexandru Solomon, Georgescu lucrează acum la o versiune de circa 75 de minute, numită „Paşaport pentru Germania“, care va fi gata în luna mai a acestui an şi va fi difuzată pe canalele HBO, TVR şi TVR Internaţional. Documentarul va rula şi în cinematografele din România. 

Misterul dispariţiei. Rădăcinile 

Răzvan Georgescu a reuşit să adune la un loc cele mai importante personaje implicate în afacerea vânzării saşilor şi şvabilor din România. Este vorba despre avocatul Heinz Günther Hüsch, negociatorul-şef din partea Republicii Federale Germane, Hans Dietrich Genscher, ministru de Interne al Germaniei Federale între 1969-1974, ministru de Externe şi vicecancelar federal între 1974-1992 – unul dintre arhitecţii reunificării Germaniei  –, şi Klaus Kinkel, consilier ul lui Genscher între 1970 şi 1974.
 
Din „delegaţia“ română, despre acest caz vorbesc Stelian Octavian, cel care s-a ocupat de „afacere“ între anii 1981 şi 1986, dar şi fostul căpitan de miliţie Viorel Bucur, din Timişoara. Acesta din urmă s-a aflat în spatele vânzării „la negru“ a şvabilor din Banat. În film povestesc circumstanţele exilului mai mulţi saşi şi şvabi aflaţi pe lista celor vânduţi.

Răzvan Georgescu s-a născut la Târgu Mureş, însă de la patru ani s-a mutat cu părinţii la Timişoara. A trăit din plin perioada dispariţiei nemţilor din Timişoara. Era elev la liceul german „Nikolaus Lenau“ şi avea mulţi prieteni şi colegi de la care a trebuit să îşi ia rămas bun.

„Subiectul filmului – dispariţia nemţilor din România şi mai ales circumstanţele plecării lor – mi-a însoţit toată copilăria. Crescând în Timişoara multiculturală a anilor ’70-’80, mergând la şcoala germană, unde, ca român get-beget, eram minoritar printre colegii mei, cei mai mulţi de etnie germană, dar şi unguri sau sârbi, am fost martorul de pe tuşă al emigrării lor. Practic, la fiecare două săptămâni, avea loc câte o petrecere de rămas bun a unui prieten sau coleg german care părăsea definitiv România. Nu mai vorbesc despre cei care nu mai apăreau la şcoală de la o zi la alta. Toată viaţa mea de elev a fost învăluită în atmosfera melancolica a despărţirilor de prieteni“, povesteşte regizorul Răzvan Georgescu.

Heinz Günther Hüsch, cu valiza pe care o folosea la tranzacţii
  
De-abia în 1997, pe când lucra ca asistent de regie la un documentar pentru BBC, pe un cu totul alt subiect, a avut ocazia să stea de vorbă cu fostul cancelar german Helmut Kohl.
 
„Aflând că sunt român, mi-a povestit despre acest negoţ, despre cumpărarea tuturor etnicilor germani din România“, susţine Georgescu. 
 
Foarte importantă pentru realizarea filmului a fost apariţia în România, în anul 2011, a monografiei „Acţiunea Recuperarea. Securitatea şi emigrarea germanilor din România“, avându-i ca autori pe Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţa Banu şi pe Laura Stancu. 

„După apariţia cărţii au fost declasificate informaţii legate de acest subiect şi în Germania, iar avocatul Heinz Günther Hüsch, unicul negociator «undercover» al părţii germane, între 1968 şi 1989, a fost de acord şi a primit aprobarea ministrului de Interne german să-şi prezinte viziunea asupra evenimentelor de atunci“, explică Răzvan Georgescu.
 
Din clipa în care a avut atât sprijinul avocatului Hüsch, cât şi al lui Hans Dietrich Genscher, Klaus Kinkel şi  Helmut Kohl, lucrurile au mers pe un făgaş coerent pentru proiectul lui Georgescu. 
 
„Ei au sprijinit proiectul de film şi din considerentul că, în ochii lor, operaţiunea a fost un act umanitar îndreptăţit şi necesar de care nu aveau niciun motiv să se ruşineze sau să nu vorbească. Pentru ei a fost important să prezinte unui public larg şi perspectiva germană asupra acestui transfer de populaţie, de fapt, un negoţ de oameni, unic în amploarea şi semnificaţia lui în timpul Razboiului Rece“, afirmă Răzvan Georgescu.

Un export profitabil pentru România

Pentru mai bine de 20 de ani, între RFG şi România a existat acest acord secret, prin care Ceauşescu i-a lăsat pe nemţi să emigreze, contra unor anumite sume. Şi nu au fost puţini bani. 

Afacerea a costat Germania până la trei miliarde de mărci, iar regimul de la Bucureşti a fost ajutat  să-şi plătească datoriile de stat şi a scăpat de o populaţie cu viziuni occidentale şi informaţii din Vest datorită rudelor care trăiau de partea cealaltă a Cortinei de Fier. Totul s-a realizat în cel mai mare secret. Conform înţelegerii, ieşirea la lumină a înţelegerii ar fi întrerupt definitiv acţiunea de vânzare-cumpărare a nemţilor, devenit unul din cele mai profitabile exporturi ale României comuniste.

„Ceauşescu ţinea la banii din partea nemţilor, pentru că voia să plătească datoria externă. Era bucuros să vină cât mai mulţi bani. A fost un om fără scrupule, dacă ne gândim că oamenii mureau de foame la raţionalizare pentru scopul lui“, concluzionează fostul vicecancelar german Hans Dietrich Genscher.


Hans Dietrich Genscher
 
Pentru oficialii nemţi a fost important să prezinte unui public larg şi perspectiva germană asupra acestui negoţ de oameni, unic în amploarea şi semnificaţia lui în timpul Războiului Rece.

Negociatorii, pionii-cheie

Avocatul Heinz Günther Hüsch, din Neusser, Germania, dezvăluie în documentarul lui Răzvan Georgescu, pentru prima dată de la căderea Cortinei de Fier, informaţii despre această operaţiune. De-a lungul celor 21 de ani, cât a fost negociatorul-şef al „afacerii“, a călătorit în România cu o servietă în care încăpeau cam şase milioane de mărci. Avea mereu şi pistolul în bagaje, pentru că, la sumele pe care le avea la el, trebuia să se protejeze dacă era cazul. Persoana de legătură din România era mereu un reprezentant al Securităţii.

„A fost o mare acţiune umanitară. Era vorba despre eliberarea cetăţenilor de origine germană din România, a persoanelor care doreau să părăsească acea ţară, să fie libere. Ei nu aveau dreptul să plece din cauza comunismului. Astfel că a fost cumpărată libertatea lor de către statul german“, se justifică Heinz Günther Hüsch, în documentarul realizat de Georgescu. 

Germania a plătit între 2.000 şi 10.000 de mărci pentru fiecare persoană, în funcţie de statutul şi de pregătirea acesteia. „Deşi era un job periculos să fac pe detectivul sub acoperire, cu mulţi bani după mine, ştiam că fac un lucru bun. Îi ajutam pe oameni. De obicei, ajungeam în România ca turist sau ca avocat. Aveam şi protecţie diplomatică. Nu ştiam niciodată cine se află de partea cealaltă. Persoana de contact era
Securitatea“, mai povesteşte Hüsch. 

Deşi avea un statut special, Securitatea din România nu a ezitat să îi deschidă şi lui un dosar de informaţii. Dosarul nr. 3.673 avea numele de cod „Eduard“. 

„Prima condiţie a acestei operaţiuni era să fie totul strict secret. Plata se făcea în bani gheaţă, în mărci germane, fără niciun fel de acte sau de documente“, explică Heinz Günther Hüsch.

Negocierile au avut loc în multe locuri, la Neusser, la Viena, Bonn, Stockholm sau la Bucureşti. 
„Minoritatea germană din România nu a fost deportată după Primul Război Mondial, cum se întâmpla în altă parte, pentru că România avea nevoie de nemţi. Au contribuit la economia ţării, iar pentru asta au fost favorizaţi. Practic, românii au profitat de ei“, spune Hüsch. 

Securitatea schimba des negociatorul

Spre deosebire de RFG, care a avut un singur om de contact pe toată această perioadă, negociatorii din România erau mereu alţii. Stelian Octavian a fost unul dintre oamenii pe care Securitatea i-a trimis la negocieri între anii 1981 şi 1986. 

„Guvernele s-au spălat pe mâini şi ne-au trimis pe noi, negociatorii, în prim-plan. Ştiam că noi negociem, nu Guvernul. Adevărul era altul. În spatele nostru stăteau guvernele român şi german. Colaborarea cu Heinz Günther Hüsch a fost ca între două persoane civilizate, care nu erau atât de puternic îndoctrinate încât să nu-şi permită să discute omeneşte. Dar fiecare îşi urmărea interesul“, îşi aminteşte Stelian Octavian în interviul acordat pentru documentarul lui Georgescu.
 

„Dacă plătiţi, îi puteţi avea pe toţi“

Karl Hann este un sas care a plecat dintr-un sat de lângă Sighişoara, în 1979, şi care a acceptat provocarea regizorului Răzvan Georgescu. 

„Majoritatea pleca din motive financiare, alţii – din motive politice, pentru libertate. Eu, personal, am fugit pentru că nu am mai suportat minciunile şi voiam foarte mult să călătoresc şi să văd lumea. Apoi, a început Securitatea să-i urmărească pe nemţi din ce în ce mai tare, să-i ia în vizor. Mi s-a propus să colaborez cu ei. Pentru Securitate, cei care aveau rude în Germania erau cei mai periculoşi şi nesiguri oameni“, mărturiseşte Hann.

Horst Teltshik, consilierul de politică externă al cancelarului german Helmut Kohl între 1982 şi 1990, susţine că această operaţiune a însemnat o responsabilitate din partea Germaniei. 

„Chiar dacă sunt cetăţenii României, ei sunt germani. Era firesc ca Germania să se intereseze de soarta lor. Statul german nu putea să-i ajute la faţa locului, aşa că a rămas alternativa să-i aducă în Germania. Răspunsul din partea României a fost: «Dacă plătiţi, îi puteţi avea pe toţi!»“, explică Teltshik.

Procedura de plecare

Guvernul Românei punea la dispoziţia Germaniei listele celor care doreau să plece, iar nemţii plăteau când emigranţii se înregistrau în lagăre, niciodată înainte. Germania era obligată să plătească şi costurile de călătorie, şi pe cele de vamă. Cei care doreau să plece înaintau o cerere către oficialităţile române. Apoi aşteptau să le vină rândul. 

„Mulţi s-au pus în pericol înaintând solicitarea de a pleca. În momentul în care înaintai cererea, erai considerat un duşman al patriei“, declară Johann Lippet, şvab bănăţean care a emigrat în 1987, din satul timişean Vizejdia.
 
Documente prezentate în film

În spatele fiecărui nume se află o poveste, o suferinţă lungă. Sunt familii dezbinate care urmau să trăiască departe de casa lor, într-o ţară străină, chiar dacă se numea Germania.

Cine reuşea să plece se lovea din nou de birocraţie, de data asta din partea nemţilor. Toţi ajungeau în lagărul de refugiaţi din Nürnberg, erau chestionaţi de serviciile secrete germane şi americane. Toţi doreau să afle câte ceva despre activităţile Securităţii, despre România. 

Pe formularele pe care le primeau etnicii scria la motiv: „Reîntregirea familiei“. Se cerceta dacă aveau legături de sânge, iar limba germană era cea mai mică problemă.

Şpaga de la miliţie

În anii ’80, tot mai mulţi nemţi doreau să plece. Erau cozi tot mai mari pentru cererile de emigrare. Aşa s-a născut o reţea subterană prin care oamenii erau storşi de bani, iar România câştiga şi mai mult de pe urma nemţilor. Mita era cerută de miliţieni ca să îi ajute pe cei care plăteau să fie puşi în fruntea listei. 
În perioada 1984-1989, de gestionarea şpăgii de la şvabii bănăţeni s-a ocupat căpitanul de miliţie Viorel Bucur, de la Timişoara. Niciodată nu a vorbit în presa românească despre acest subiect, dar a acceptat să-i dea un interviu lui Răzvan Georgescu.

„Am început să încasăm atâţia bani încât îţi fâlfâie urechile dacă îţi spun. Câţi? Îţi dai seama că nu am numărat! Milioane de mărci şi şapte miliarde de lei. Oamenii stăteau la coadă să plătească taxele «la negru». Noul sistem s-a extins în toate localităţile şvăbeşti din Banat. S-a ajuns acolo încât Miliţia să bată la uşile lor şi să le facă oferte pentru cei care vor să plece“, mărturiseşte Bucur.

Scindarea

Comunitatea germană s-a rupt atunci în două. Unii s-au revoltat împotriva celor care au plătit pentru a lua locul altuia pe lista de plecare. Au existat familii care au plătit şpagă şi 18.000 de mărci: 6.000 de mărci pentru femeie, 12.000 de mărci pentru bărbatul ei, în timp ce copilul minor era urcat pe listă gratis, „bonus“. Erau bani care veneau pe lângă suma oficială oferită de statul german.

La Vizejdia, Timiş, a rămas doar cimitirul german
 

„Eu nu am negociat singur, erau mai multe reţele. Erau în Arad, Braşov, Bucureşti. Mergeam şi eu într-o biserică. Preotul lor spunea mereu înainte de rugăciune numărul nemţilor care au rămas. Prima dată a spus: «Suntem 5.200 de suflete germane». Tot timpul când mergeam, mă întrebau de paşapoarte. S-a răspândit zvonul din gură în gură. Apăreau din ce în ce mai puţini în biserică. La sfârşit, a stins becul şi a plecat şi el, preotul“, mai povesteşte fostul căpitan de miliţie.

Bucur spune că a virat toţi banii în contul Ministerului Afacerilor Externe, însă realizatorii filmului se îndoiesc de acest lucru. 

"Nu se putea face o acţiune din asta fără să nu ştie Securitatea. Apoi niciun securist, niciun miliţean nu făcea nimic fără să ştie Partidul Comunist. Totul era tolerat. Cu cât terminam mai repede cu nemţii, cu atât era mai bine", a mai spus Bucur.

Operaţiuna de vânzare al nemţilor a durat 22 de ani. Unui sfert de milion de cetăţeni români de origine germană le-a fost cumpărată libertatea. Au fost până la trei miliarde de mărci trimise la Bucureşti. Acodul a fost întrerupt de Ceauşescu, pe 4 decembrie 1989, cu trei săptămâni înainte de sfârşitul lui

În primul an după căderea regimului comunist au mai plecat 100.000 de germani. 

Preţ bun pe cei cu studii superioare
 
După 1974, Securitatea a început să ceară tot mai mulţi bani pentru cei care aveau studii superioare, spunând că statul a investit în ei.

„Ceauşescu ar fi vrut ca profesorii, inginerii, avocaţii şi cei şcoliţi să nu plece. Ei au fost învăţaţi pe cheltuiala statului român. Se ştia că în România învăţământul  era plătit de stat“, completează Stelian Octavian, fostul negociator român. Hans Dietrich Genscher a venit la Bucureşti special pentru a-i cere lui Ceauşescu să renunţe la perceperea taxei de studiu de la etnici, iar Germania urma să plătească mai mult pentru ei.
 
Regizor din noua generaţie

Nume: Răzvan Georgescu

Data şi locul naşterii: 

26 decembrie 1965, Târgu Mureş

Răzvan Georgescu trăieşte în Germania din 1990 

Portofoliu: 

A regizat, produs şi editat numeroase emisiuni culturale şi documentare în Germania şi România, la posturi printre care ARTE, ZDF, BBC şi TVR. Este producător şi co-autor, alături de Florin Iepan, al filmului „Născuţi la comandă – Decreţeii“, realizat în 2005. A regizat şi filmul "Testimonial" (2008). Este membru al Asociaţiei Europene de Film Documentar EDN, al Asociaţiei regizorilor de film documentar „Agdok“ din Germania şi al Asociaţiei Autorilor de Film Documentar din România, „Documentor“.
 
Locuieşte: la Berlin, din 1990.
 
 
citeste totul despre: