FOTO Excentrităţile unor mari scriitori: de la scrisul cu creioane mari şi în haine albe la conceperea unei capodopere nud
0Multe dintre marile capodopere literare ale umanităţii au fost scrise în condiţii ieşite din comun. Fiecare dintre aceşti autori vine la pachet cu propriile ciudăţenii.
V-aţi gândit vreodată de ce anume este nevoie pentru a scrie o carte pe care toată lumea o va numi mai târziu o capodoperă?
Există atât de multe componente care alcătuiesc succesul unui scriitor, încât oricui i-ar fi greu să le enumere. Unii autori ajung în vârf datorită talentului pur şi geniului natural care le permite să creeze poveşti incredibil de antrenante, lumi fictive imersive şi personaje puternice, alţii muncesc din greu, stăpânind treptat arta scrisului, apropiindu-se de perfecţiune cu fiecare pagină scrisă. Şi mai există o a treia categorie în cazul căreia se spune că funcţionează norocul.
Indiferent din ce categorie fac parte, mai toţi scriitorii care au cunocut succesul vor încerca să repete experienţa, motiv pentru care dezvoltă anumite ritualuri care cred că îi pot ajuta să scrie mai bine: de la rutine zilnice, normale, până la diverse obiceiuri, care mai de care mai ciudate. Unele dintre cele din urmă sunt cauzate chiar de incapacitatea autorului de a scrie / compune în alt mod. Am descoperit unele dintre aceste excentrităţi într-un articol de pe un blog de succes destinat scriitorilor de elită de pe net: „Write to Done”.
James Joyce şi scrisul pe burtă
Este şi cazul lui James Joyce, spre exemplu, care nu putea să scrie decât stând întins pe jos, pe burtă. În plus, scria doar folosind creioane mari şi îmbrăcat mereu cu haine albe.
Interesant este că, în cazul său, ciudăţeniile aveau o explicaţie. Scriitorul poseda, de fapt, o vedere slabă, motiv pentru care creioanele mari îi permiteau să vadă ce scrie, iar hainele albe reflectau mai multă lumină pe pagină.
Cea mai mare parte a romanului „Finnegans Wake” a scris-o folosindu-se de bucăţi de creion şi carton.
Virgina Woolf şi celebrele sale birouri
În schimb, Virgina Woolf scria în fiecare dimineaţă timp de fix două ore şi jumătate. Nu e suficient de ciudat? Ei bine, în munca sa folosea întotdeauna un birou care avea o înălţime de 3,5 picioare, adică un pic peste 1 m, înclinat, cu partea din spate mai sus decât cea din faţă.
Acest lucru îi permitea să-şi evalueze munca atât de la distanţă, cât şi de aproape. Se pare că această bizarerie a fost stârnită chiar de rivalitatea cu sora ei, Vanessa, care picta din picioare. Astfel, Virginia nu voia să se lase mai prejos.
De fapt, a lucrat la mai multe birouri, până în 1912 când s-a mutat într-un fotoliu şi a început să scrie la fel ca ca tatăl ei, Sir Leslie Stephen: pe o tablă din placaj, deasupra genunchilor.
Franz Kafka şi scrisul noaptea
Franz Kafka a folosit o metodă destul de radicală pentru a-şi spori creativitatea. La început lucra în ture de 12 ore. Dar, după ce a fost promovat, noile responsabilităţi şi alte activităţi, precum dorinţa de a avea timp pentru a petrece cu familia, l-au determinat să scrie doar noaptea: de la ora 23:00 până la 06:00 dimineaţa.
Truman Capote şi superstiţia legată de ziua de vineri ori de ţigări
Truman Capote era o persoană destul de superstiţioasă, motiv pentru care a început să dezvolte anumite ciudăţenii. Spre exemplu, Truman nu începea niciodată sau nu termina vreo lucrare într-o zi de vineri.
De asemenea, obişnuia să-şi schimbe camerele de hotel, dacă nimerea la una al cărei număr îl conţinea pe 13. O altă superstiţie era legată de chiştoacele de ţigări - nu erau niciodată mai mult de două în scrumieră. Restul le păstra în buzunarele hainei.
Victor Hugo şi scrisul încuiat şi dezbrăcat
Pentru a-şi impune să termine întotdeauna cărţile la timp, Victor Hugo folosea metode destul de radicale. El a început să scrie „Cocoşatul din Notre Dame” în toamna anului 1830 şi a vrut să o termine musai până în februarie 1831.
Pentru a-şi duce la îndeplinire planul, şi-a cumpărat o sticlă cu cerneală şi s-a închis într-o cameră, iar ca să nu fie ispitit să iasă afară, a renunţat la haine, pe care le-a încuiat. N-a păstrat decât un şal cenuşiu şi un soi de pijama tricotată. Practic, s-a autoexilat, a fost un fel de auto-arest la domiciliu, timp de luni întregi, lucru povestit mai târziu, chiar de către soţie, Adele Foucher, în memoriile sale.
„Hugo şi-a încuiat hainele pentru a evita orice ispită de a ieşi afară şi a rămas cu nimic de purtat, cu excepţia unui şal mare gri. Îşi cumpărase o ţinută tricotată, care îi ajungea până în vârful degetelor, special pentru această ocazie. Acesta i-a servit drept uniformă pentru multe luni”.
Iniţial a vrut să-şi intituleze cartea - „Ce a ieşit dintr-o călimară”, dar ulterior a venit cu titlul diferit. Mai mult, a reuşit să o termine chiar înainte de termen.
Se încarcă comentariile...
