Paparudele, ritualul cu elemente de magie care invocă ploaia: „De joi până joi/ Să dea nouă ploi”
0
Paparudele, vechile ritualuri cu elemente de magie, săvârşite cu scopul aducerii ploilor, se ţin, potrivit tradiţiei populare într-una din cele nouă joi după Paşti. Există credinţa că această zi e a ploii şi că cine lucrează e urât de întreg satul, căci "face contra ploii".
Paparudele sunt, la origine, stravechi creaţii mitice ce îmbină elemente magice şi religioase, cărora lumea satului de odinioară le-a dat o importanţă mult mai mare decât altor rituri săvârşite tot contra secetei, precum dezlegarea ploii "cu toporul", sau dezlegarea cu "cu trei lacăte descuiate în apă" ori dezlegarea "cu băţul de alun” considerate un fel de vrăji preistorice practicate - cu mici variaţiuni, şi în alte popoarele europene civilizate, ori în triburile africane.
Obiceiul mersului cu paparudele, aproape omniprezent, cândva, în comunităţile rurale româneşti, s-a cam pierdut în ultimele decenii, deşi, în anii secetoşi, prin unele locuri, invocarea ploii se mai face cu aceast ritual.
“În zona Argeşului obiceiul se ţinea patru, cinci, şase joi după Paşte sau de câte ori era secetă (în alte zone, într-una din cele nouă joi după Paşti). Copiii erau trimişi prin sat, gospodarii îi stropeau şi îi răsplăteau. La noi, în zona de deal, copiii îşi acopereau trupul cu frunze de arin – asta era, de altfel condiţia, să-şi acopere părţile corpului cu frunze, iar în alte zone, unde nu erau arini, cu foi de lipan sau cu frunze de brusture. Era important să aibă verdeaţă pe ei. Oamenii îi aşteptau la poartă cu găleţile cu apă. Se arunca chiar o găleată cu apă pe ei. Mai târziu, prin 2000-2002, când eu am mers să fac o cercetare cu privire la acest ritual, se turna, în general apă cu cana pe trupul copiilor respectivi, ca să nu răcească, dar de ieşit, oamenii ieşeau să aştepte paparudele cu găleata", explică, pentru "Adevărul", cercetătorul etnografic, Sorin Mazilescu.
În timpul ritualului, în care copiii cu trupurile acoperite de frunze se învârteau, se cântau câteva versuri, simple, în general:
Paparudă-rudă,
Vino de ne udă
Cu găleata-leata
Peste toată gloata ( uneori sloata - ceata).
De joi până joi..
Să dea nouă ploi,
Să dai cu sapa
Ca să curgă apa,
Porumbii să crească,
Grâu' să rodească.
Să nu dai cu strachina
Că e rău de pagubă;
Să dai cu ciuru'
Să umple pătulu'
Credinţa că Dumnezeu va da ploi pentru a le înmulţi roadele viitoare
Ciurul era pe vremuri, unitatea de măsură cu care se făcea răsplătirea acelora care invocau ploaia cu ritualul Paparudelor.
“Înainte să se ofere bani (practică apărută cam după 1989) se ofereau bucate. În general, un ciur de mălai de fiecare casă. Ciurul de mălai înseamna echivalentul unei mămăligi. Cam acesta era etalonul. Dar se dădea ce avea omul în gospodărie, nu neapărat mălai: boabe pentru păsări, ouă, cartofi, căci în general, cei care invocau ploile proveneau din familii nevoiaşe. Credinţa celor care ofereau ciurul cu alimente era că, dănuind aceste produse ale muncii lor, Dumezeu avea să le înmulţească roadele viitoare - grâul, din care se făcea făina, porumbul din care se făcea mălaiul, cartofii etc, alimentele de bază. Acestea se ofereau pentru că acestea aveau nevoie să fie stropite”, explică, pentru "Adevărul", Sorin Mazilescu.
Cu apa rămasă după udarea paparudelor se simula un fel de ploaie pe "strate", pe răzoare, acolo unde gospodarii aveau nevoie să le crească plantele. Despre frunzele care acopereau trupul Paparudei se credea că au puteri magice, fiind considerate bun de leac, dar numai până la următoarea zi a Paparudei.
Cercetătorului Sorin Mazilescu spune că, în prezent, acolo unde se mai ţine, obiceiul este, în general apanajul romilor, dar că şi în rândul acestor comunităţi are tendinţa de a se pierde.
„Papaluga” pomenită de Dimitrie Cantemir
Ritualul are o vechime considerabilă. Însuşi domnitorul şi cărturarul Dimitrie Cantemir (1663-1723) aminteşte, în volumul ”Descriptio Moldaviae”, de acest ritual, numit “Papalugă”.
”În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni. Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc, jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam aşa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul şi altele!”
Ilustraţie Ritualul Paparudei. Foto Sorin Mazilescu
„Apa şi creşterea plantelor înseamnă fertilitate”
Cercetările etnografice făcute de-a lungul ultimilor ani asupra acestui vechi ritual indică şi existenţa unor variante în care, în pelerinajul său prin sat, protagonista obiceiului se străduia să stropească cu apă mai cu seamă femeile însărcinate.
"Apa şi creşterea plantelor înseamnă fertilitate, căci, până la urmă aşa se traduce ritualul acesta, prin invocarea ferilităţii", mai spune, pentru "Adevărul", Sorin Mazilescu.
Uneori, aceeeaşi protagonistă ducea cu ea o cruce din cimitir, care ulterior era aruncată pe apă. Calendarul popular i-a consacrat Paparudei - entitate privită ca o zeitate - o zi specială numită, în popor, "ziua de Paparudă” - cea în care se umbla cu ritualul, zi în care, asemeni obiceiului din zilele sfinte, de sărbători, nu se lucra.
“Paparuda, că astfel de personaj aparea ca: <<sfânta care diriguieşte ploile>>, <<zeiţa ploilor>>, <<dătătoarea de ploaie>>, <<femeia care umblă cu ploile">> sau chiar <<un sfânt diriguitor al ploilor>>. Se spune că această zi e a ploii şi că cine lucrează în ziua de Paparude e urât de întreg satul, căci o face <<contra ploii>>”, explică Sorin Mazilescu.
Băieţi, fete şi femei grele se udau cu apă unii pe alţii
Referindu-se la acelaşi obicei, folcloristul român Theodor Dimitrie Speranţia (1856- 1929), membru corespondent al Academiei Române arăta că în cadrul ritualului, băieţi, fete şi femei grele se udau cu apă unii pe alţii, având credinţa că vor urma ploi regulate. Practica era mai ales făcută de femei, care, în general, umblau din casă în casă cu găleţile cu apă şi îi udau pe săteni ca să le aducă ploaia. Cu ce strângeau de la lume chefuiau toată ziua, iar soţii şi bărbaţii, în general, n-aveau voie să le certe în acea zi, mai ales că totul se făcea pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: se credea că celor care ţin zilele de Paparude, Dumnezeu le dă ploaie la timp cât să aibă tot ce le trebuie.
Hai, Mario, hai,
De joi până joi,
Să dea nouă ploi,
Paparudele;
Să crească porumbii,
Să umple pătulele,
Paparudele...
(versuri culese de Theodor Speranţia).
Tot Theodor Speranţia a consemnat câteva credinţe populare legate de Paparude - cine nu serbează această zi e supus pagubei; cine nu primeşte Paparudele, n-are noroc în acel an; cine lucrează înnebuneşte şi se învârteşte ca Paparudele - şi că joile după Paşti au puterea de a feri pe om de farmece şi vrăji.
Un alt obicei întâlnit în diferite sate era ca fetele să facă o păpuşă mare cât o femeie, din cârpe adunate de la fiecare casă, păpuşă pe care o puneau pe nişte beţe şi o duceau, într-un ritual, la râu, bocind-o, şi dojenind-o că nu a adus ploaie. Aici o aruncau în apă, zicând, aşa cum consemna: „Cum te satur eu pe tine de apă, aşa să saturi de apă ogoarele noastre, paparudo!“
Alaiul cu bocitoare, specific Caloianului
Acest din urmă obicei seamănă cu un altul legat de ritualul Caloianului, considerat, de asemenea, aducător de ploaie.
"Este vorba de un vechi ritual generalizat în zonele în care erau câmpuri ferile, Teleorman, Giurgiu - fostul judeţ Vlaşca, în general acolo unde erau întinderi mai mari de pământ, pe care se însămânţau culturi de grâu, porumb. Ritualul acesta invoca ploile prin intermediul unor păpuşi. Se făcea înmormântarea caloianulului - păpuşa aceasta făcută din cârpe sau din lut - şi se simula întregul obicei, inclusiv plângerea cu bocitoare. Păpuşa se înhuma pe malul râului, iar după trei zile se dezgropa şi se punea pe râu, implorându-se divinitatea să se îndure şi să dea ploi. Se făceau nişte asocieri între ritualul morţii, divinitate şi ploaie. Eu însumi am participat, când eram copil la obiceiul caloianului în zona Teleormanului: păpuşa aceasta se punea pe o blană, patru copii duceau blana. În faţă era un alt copil care ţinea un steag, iar în spate bocitoare. Întregul alai era făcut din copii, fiecare avea un rol”, explică, pentru "Adevărul", Sorin Mazilescu.
„Se credea că acea comunitate are anumite păcate cu care l-a supărat pe Dumnezeu"
La ritualurile de invocare a ploii, protagonişti n-au fost însă, de-a lungul anilor, doar copiii.
“În perioada interbelică, de exemplu, mergeau şi adulţi. Se mergea la râu şi se făcea o slujbă de invocare a ploilor, oficiată de preot, pentru că se credea că acea comunitate are anumite păcate cu care l-a supărat, într-un fel, pe Dumnezeu, şi toţii mergeau să ceară aceste iertăciuni, astfel încât Dumnezeu să se îndure şi să dea ploi", mai spune, pentru "Adevărul", Sorin Mazilescu.
Se încarcă comentariile...
