Moravurile şi familia la 1861. „Bărbatul, prin defectele şi viţiurile lui, împinge singur pe femeia lui în abisul pieirii“
0
Unul dintre observatorii atenţi al moravurilor societăţii româneşti din secolul 19, scriitorul muscelean Constantin D. Aricescu descria, în 1861, femeia cu aplecări urâte şi vina purtată de bărbatul care o împingea la pieire, dar şi societatea cea depravată şi căsătoria ca legătură sacră.
Dincolo de cele două monografii vast documentate - „Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României” (1855-1856), cea dintâi lucrare monografică de acest gen din întreaga istoriografie românească, şi „Istoria revoluţiunii române de la 1821” - şi dincolo de cele nouă volume de poezie sau de memorialistică impresionantă, Constantin D. Aricescu (1823, Câmpulung - 1886, Bucureşti) este şi autorul unui roman mai puţin cunoscut decât marile sale lucrări, „Misterele căsătoriei”, o serie de volume cu titluri savuroase, în care sunt analizate moravurile de după jumătatea secolului al XIX-lea.
“Femeia cu aplecări urâte”
În cele trei volume, „Bărbatul predestinat” (1861), „Bărbatul diplomat” (1863) şi „Bărbatul deziluzionat” (1886), istoricul, scriitorul şi publicistul român se transformă într-un fin urmăritor al destinului unei femei, Avestiţa, şi redă câteva perspective picante asupra căsătoriei, adulterului, viciului şi familiei.
Femeia „cu aplecări urâte, ce a primit o educaţiune afară din familie şi în contact cu femei viţioase” descrisă iniţial e pusă sub tutela unui bărbat.
“Prin defectele şi viţiurile lui, căpătate de la natură, de la educaţiune şi de la societate, împinge singur pe femeia lui în abisul pieirii, dar pe marginea acestui abis, braţul unui amant, în lipsă de egida unei mame sau a unui mentor, o opreşte a se afunda în acel abis unde dispar azi atâtea virtuţi”, explica chiar autorul în prefaţa lucrării.
Moravurile, îndreptabile
Aceeaşi femeie, ca soţie a amantului ei, devine apoi "o bună soaţă şi o bună mamă de familie, cu toate luptele bărbatului d-a o opri să nu alunece în tina prostituţiei, unde o împinge şi temperamentul ei, şi societatea cea depravată în care e condamnată a trăi”.
Căsătoria fericită şi onestă, ilustrată în cel de-al treilea volum este bazată pe "conformitate de etate, de caractere, de principii, de educaţiune, între bărbat şi femeie; aici viclenia face loc amorului, arta face loc naturei”.
Morala ei este că bărbatul trebuie să fie pentru femeie “ceea ce este mama pentru copil, mentorul pentru elev; că de la dânsul atârnă ca femeia să fie un monstru sau un angel, o Cornelie sau o Borgie”.
Profesorul Adrian Săvoiu eplică, pentru "Adevărul", în ce măsură romanul redă concepţiile generale ale acelor vremuri despre vicii şi căsătorie şi cât la sută este vorba de perspectiva autorului asupra acestora.
"Este greu de spus. Constantin D. Aricescu nu poate fi decât un exponent al timpului în care scrie. Ceea ce spune el, acolo, evident era un glas al societăţii, o societate în care erau diferenţe între femei şi bărbaţi. Romanul de mistere era atunci foarte la modă", explică pentru "Adevărul", profesorul muscelean.
“Nouăzeci şi nouă dintr-o sută de bărbaţi se însoară numai ca să se însoare
Aflăm şi de ce se căsătoreau bărbaţii şi care era atunci explicaţia atâtor căsătorii nefericite, pentru că la acea vreme autorul făcea şi o statistică.
“Nouăzeci şi nouă dintr-o sută de bărbaţi se însoară numai ca să se însoare; unii, de imitaţie, de ambiţie, de urât; alţii, de vanitate, de uşurinţă, de gelozie, de machiavelism (spre a moşteni o bătrână); alţii, de necesitate, de mustrarea cugetului (amăgind inocenţa), d-o pasiune nebună, un foc de paie sau de recunoştinţă; cei mai mulţi se însoară de interes, spre a-şi asigura viitorul, spre a putea juca o rolă oarecare cu zestrea nevestei, spre a putea înainta prin protecţiunea părinţilor ş-a consângenilor nevestei.
Abia unul dintr-o sută de bărbaţi, înţelegând misterul sacru al căsătoriei, această ştiinţă care nu se-nvaţă în cărţi, abia unul zic dintr-o sută se însoară ca să facă fericită o femeie, pe care şi Natura şi Societatea au nedreptăţit-o; o femeie care, cu inima şi cu spiritul, preţuieşte mai mult decât bărbatul.” scria C. D. Aricescu în prefaţa lucrării.
Concluziile sale la acea vreme erau că puţini bărbaţi se însurau ca să găsească în căsătorie „un adăpost contra furtunilor vieţii şi în femeie, un balsam la durerile fizice şi morale, o soră, o mamă, un amic, pe care singură, femeia tânără şi virtuoasă-i poate înlocui pe deplin. În fine, prea puţini se însoară cu scopul d-a supravieţui în nişte condiţii care să fie toiagul bătrâneţilor părinţilor, mândria vieţii lor, bucuria sufletului lor”.
O fază "experimentală"
Profesorul Adrian Săvoiu spune că în cele trei volumele scrise de C. D. Aricescu între 1861 şi 1886 se vede influenţa majoră exercitată de „romanul de mistere” francez. Specia a proliferat şi în ţara noastrăăr în tipărirea unei serii de romane de acest gen, primul dintre ele fiind chiar „Misterele căsătoriei”.
"Era şi la noi o pătură educată, cititori de limba franceză, care citeau romanele franţuzeşti, foarte puţini însă. Genul acesta de scriere a prins foarte bine. Aricescu s-a gândit că poate să scrie şi el un asemenea tip de roman adaptându-l la realităţile româneşti. Sigur că modelul literar era cel franţuzesc. În general, conţinutul avea un fel de tipar, ca să spunem, cumva, dar tiparul acesta, care era cel francez, era adaptat la realităţile locale şi în felul ăsta a scris. N-a fost singurul autor care a abordat acest gen, pentru că, repet, era un tip de roman care se căuta. Publicul nu era foarte cultivat, romanul românesc era la început: atunci erau primii ani ai romanului românesc, deci era o fază, să zicem aşa, <<experimentală>>”, mai spune, pentru "Adevărul", prof. Adrian Săvoiu.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
