Cum era văzută prostituţia în vremea bunicilor. „Bordelurile nu erau luxoase, dar puteai merge cu încredere. Tariful era mic şi te puteai tocmi cu fetele”

Prostituatele aveal analizele medicale la zi   Sursa ploaiadecuvinte.blogspot.ro

Prostituţia, cea mai veche meserie din lume, a avut perioada ei de vârf de la începutul anilor 1900, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada interbelică, era una dintre meseriile reglementate prin lege, fetele de moravuri uşoare fiind sub permanenta supraveghere a medicilor. Clienţi stabilimentelor erau de la elevi, studenţi, la militari sau reprezentanţi ai protipendadei.

Cel puţin câte o casă de toleranţă funcţiona cu autorizaţie de la primărie în mai toate oraşele ţării. După anii ’20, în oraşul Buzău, de exemplu, doritorii de plăceri fizice aveau la dispoziţie cel puţin opt locuri în care îşi puteau satisface poftele. Strada Bistriţei şi centrul oraşului erau zonele din Buzău cu cele mai cunoscute afaceri în acest domeniu. Astfel de localuri se numeau tripou, casă de toleranţă, casă de rendez-vous, crucea de piatră, stabiliment, bordel.

”Sub titlul Buzăul, oraşul plăcerilor, Vocea Buzăului din 25 aprilie 1936 incrimina activitatea tripourilor de pe Bulevardul IC Brătianu, azi Nicolae Bălcescu. Aflăm deci că aici erau mai multe. Alt tripou era la cafeneaua lui Leibu, din pasajul lui Vâlcu. Acesta era în zona unde se termină magazinul Winmarkt. Alt bordel era la cafeneaua Seivah, din piaţa Gării. Mai erau casele de toleranţă din strada Cercuită, ţinute de Constantin Liberescu şi Teodora Clopotaru. Tot în presa locală se informa despre amendarea în anul 1943 a patroanelor caselor de toleranţă clandestine: Sanda Popescu, din strada General Averescu, acum Păcii numărul 12, Elena Popescu, din strada Istriţei, şi Liberescu, din strada Demetriade numărul 239”, declară istoricul Valeriu Nicolescu.

Sursa Facebook/buzaul vechi

Până pe la sfârşitul anilor ’40, prostituţia era o profesie ca oricare alta în România, legală, cu impozitele şi taxele de rigoare plătite la stat. În acele vremuri, femeile care ofereau plăceri carnale sub acoperişul unor case cu felinar erau obligate să meargă săptămânal la medic pentru controale amănunţite iar evidenţa lor era ţinută cu mare atenţie.

”La Mizil, Aurica Botderaţă a deschis pe strada Inocenţei numărul 77 o casă de prostituţie autorizată la 1 martie 1920, cu condiţia să respecte legile şi regulamentele sanitare şi ca poliţia să asigure supravegherea şi controlul. Era deci un control riguros. În Buzău, aveau medicul de la Casa de asigurări sociale, care le controla în fiecare sâmbătă. Fetele aveau o condicuţă în care treceau controalele, dacă au fost bolnave, dacă au fost spitalizate, ori dacă îşi pot continua activitatea. Nu erau deloc de capul lor. Casele de toleranţă autorizate plăteau taxe”, spune istoricul buzoian.

Casele de toleranţă erau cunoscute după felinarul roşu la intrare

Când felinarul era stins, însemna că fetele erau ocupate iar când era roşu, fata era liberă. Tarifele porneau de la 15 lei, destul de mici, raportat la un salariu mediu de aproximativ 2.000 de lei. ”Clienţii erau de toate felurile, de la elevi, la studenţi, oameni serioşi care se duceau când aveau nevestele supărate. Erau de toată mâna, nu o anumită categorie. Erau tarife afişate şi funcţiona un mercurial de preţuri ca şi la baia publică; cât era la putină, cât era cadă. La poliţie se ştia cât erau preţurile. Din punct de vedere sanitar, era un lucru bun pentru că erau ţinute sub control bolile cu transmitere sexual”, precizează Valeriu Nicolescu.

Sursa Facebook/buzaul vechi

Bătrânii îşi amintesc că nu era niciun risc să frecventezi stabilimentele autorizate. Amatorii de plăceri fizice se duceau cu încredere în casele cu felinar roşu pentru că erau trataţi regeşte şi nu erau furaţi niciodată de partenerele de-o noapte.

„Nu erau luxoase, dar erau curate şi puteai merge cu încredere acolo, că nu te îmbolnăveai. Aveam magazinul lângă cabinetul medical şi în fiecare sâmbătă le vedeam pe fete cum veneau la control. Dacă se depista una bolnavă, era dusă imediat la spital. Tariful era mic, dar te puteai tocmi cu ele. În plus, erau foarte cinstite. Puteai să îţi uiţi haina acolo cu bani în buzunar, te întorceai peste două zile şi găseai totul acolo", şi-a amintit Nicu Ispas, un bătrân ceasornicar din Buzău.

În general, societatea nu-i blama pe cei care le erau clienţi fetelor angajate în casele de toleranţă. În timpul războiului, însă, au apărut voci care contestau activitatea bordelurilor, deoarece acestea ”infectau” moral vecinătăţile. 

”Dintr-un document aflăm că erau nemulţumiri legate de cafeneaua lui Spiridon Morărescu, de pe strada Ţepeş Vodă numărul 22, din Mizil, unde era un tripou. Un număr de 22 de locuitori de pe străzile Ţepeş Vodă, CA Rosetti, Constantin Brâncoveanu şi Ioan Vodă, au reclamat că «de câtva timp în mijlocul străzii Ţepeş Vodă era o casă de prostituţie patronată de pseudocafegiul Spiridon Morărescu, zis Păduche, care ne aduce prejudicii morale, materiale şi situaţii penibile, de a fi acostate fetele şi soţiile noastre», dându-se ca exemplu cazul soţiei pilotului de aviaţie N. Ghiţă, de la numărul 17, bruscată şi insultată de un grup de soldaţi germani. Cereau primăriei «să mute acest cuib de infecţie morală din mijlocul nostru»”, precizează istoricul buzoian Valeriu Nicolescu.

Sursa sergey-v-fomin.livejournal.com

După 1945, regimul comunist a decis în anul 1949, de ziua lui Stalin, închiderea bordelurilor şi scoaterea prostituţiei în afara legii. În anii ’50, fetele descoperite în casele de rendez-vous erau urcate în camioane şi duse în tabere de muncă la reeducare, apoi angajate în fabricile de textile.

”Bordelurile au fost scoase în ilegalitate după război, atunci când comuniştii au spus că este interzisă exploatarea omului de către om, a corpului. O vedeau ca pe o chestiune de imoralitate, însă mulţi dintre comunişti fuseseră şi ei înainte la Crucea de Piatră. Ele au mai existat, dintr-o inerţie, dar în clandestinitate, mascate de alte afaceri, florării, studiouri de fotografie”, precizează istoricul buzoian Valeriu Nicolescu.

Se pare că, prin 1956, la Buzău încă se vorbea de o casă de toleranţă condusă de o fotografă, la care lucrau ca prostituate soţii de condiţie foarte bună, de militari, de ofiţeri de miliţie, chiar şi a unui reputat medic. Clienţii aveau un cod; spuneau că vor o fotografie anume şi primeau albumul fetelor.