INTERVIU EVENIMENT Marie-Hélène Fabra Brătianu: „Românii îşi imaginează că descendenţii Brătienilor sunt foarte bogaţi. Sunt dezolată să-i dezamăgesc“

INTERVIU EVENIMENT Marie-Hélène Fabra
Brătianu: „Românii îşi imaginează că descendenţii Brătienilor sunt foarte bogaţi.
Sunt dezolată să-i dezamăgesc“

Marie-Hélène Fabra Brătianu (55 de ani), strănepoata fostului prim-ministru al României Ion I.C. Brătianu, vorbeşte despre copilăria ei, despre condiţia unui pictor la Paris şi despre cum a resimţit ca renaşte „bucăţica“ românească din ea după moartea mamei sale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Marie-Hélène Fabra Brătianu (55 de ani) este fiica Ileanei Brătianu şi nepoata Elenei Brătianu şi a istoricului şi omului politic liberal Gheorghe Brătianu.

Poartă în ea genele, calităţile şi farmecul unei familii care a scris pagini de aur din istoria României, străbunicul ei Ion I.C. Brătianu fiind făuritorul României Mari. Marie-Hélène a ajuns prima oară în ţara de origine a mamei sale de-abia după Revoluţia din 1989, iar în ultimii ani a venit tot mai des din cauza unor procese în care s-a trezit implicată fără voie.

Asta după ce, în 2006, mamei sale i s-au retrocedat, prin diverse manevre suspecte ale autorităţilor din Argeş, 32,8 hectare în Pădurea Trivale din Piteşti, asta deşi terenul trebuia retrocedat în comuna argeşeană Răteşti, acolo unde Gheorghe Brătianu avusese o moşie. Respectiva retrocedare face acum obiectul unui dosar la DNA cu nouă persoane urmărite penal pentru abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave.

Fostă jurnalistă la publicaţiile „Le Monde“ şi „Les Échos“, Marie-Hélène Fabra Brătianu este pictoriţă la Paris. În 2012 a publicat la Editura Humanitas cartea „Memoria frunzelor moarte“, în care combină memoriile bunicii sale cu propriul jurnal început după moartea mamei sale, în 2009. În această vară a apărut şi versiunea în franceză a cărţii, la editura pariziană L’Harmattan.

Cu ocazia uneia dintre vizitele făcute în România, Marie-Hélène Fabra Brătianu a acordat un interviu în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ în care vorbeşte despre familia sa şi despre amintirile legate de aceasta, despre cum percepe realităţile din România de azi, precum şi despre procesele pe care le are în ţară.

„Weekend Adevărul“: Care este prima amintire pe care o aveţi legată de mama dumneavoastră, Ileana Brătianu?

Marie-Hélène Fabra Brătianu: Ţipătul pe care l-a scos când o motocicletă a dat peste mine. Aveam sub 2 ani. Nu am păţit nimic atunci, dar mama, care de obicei nu îşi arăta sentimentele, tremura toată.

Marie-Hélène Fabra Brătianu cu bunica sa, Elena Brătianu FOTO: arhiva personală

 

Cum a fost relaţia cu mama dumneavoastră? Era una apropiată, vă dădăcea cu sfaturi?

 

Nu a fost întotdeauna o relaţie uşoară! Mama nu mi-a dat foarte multe sfaturi, dar datorită ei am învăţat să iubesc toleranţa şi curajul.

În cartea „Memoria frunzelor moarte“ spuneţi la un moment dat că moartea mamei, survenită în 2009, a trezit în dumneavoastră „partea“ românească. Cum simţiţi sau... resimţiţi acum această „bucăţică“ românească din genele dumneavoastră?

Este dificil de explicat. Sunt franţuzoaică, dar nu mă simt în întregime străină în România. Simt această parte românească a mea în micile detalii cotidiene, în reacţiile spontane, în gusturi. Cred că este destul de normal: nu numai că mama mea era româncă, dar de când aveam 13 ani, am avut tot timpul români care trăiau în casă. Din nefericire, ca să spun aşa, toţi vorbeau foarte bine franceza şi, prin urmare, am învăţat limba română după ce, în urmă cu un an, am început să fac cursuri. În plus, după moartea mamei mele, m-am simţit responsabilă de lucrurile care înainte erau „problemele mamei mele“. Pot spune că e ceva şi mai profund. E ca şi cum i-aş lua puţin locul sau ca şi cum, de acum înainte, ea ar trăi puţin în mine. Ah! E atât de complicat să descrii sentimentele!

„Bună ziua“ şi „Struguri“, primele cuvinte în română

Cum s-a schimbat părerea dumneavoastră despre România raportat la prima vizită?

Am descoperit România de-abia în 1991 deoarece înainte de căderea Cortinei de Fier era foarte dificil pentru familia mea să vină în România. Eram deja adultă când am văzut prima oară ţara mamei. Prima oară mi s-a părut o ţară foarte săracă: lucruri simple precum săpunul erau greu de găsit. Îmi amintesc că o dată am mers cu mama pe autostradă de la Bucureşti la Piteşti şi am văzut vaci ce traversau liniştite şoseaua. După Revoluţie, România avea un amestec de tristeţe şi bucurie, de murdărie şi curăţenie destul de deconcertant. Este adevărat că în cei 25 de ani care au trecut de la acel moment ţara s-a schimbat mult, dar şi eu m-am schimbat. Înţeleg şi văd mai bine lucrurile pe măsură ce învăţ româneşte mai bine, ceea ce facilitează schimburile.


Împreună cu mama sa, Ileana Brătianu FOTO: arhiva personală

 

Care au fost primele cuvinte pe care le-aţi învăţat în română?

 

„Mulţumesc“, „Bună ziua„ şi „Struguri“. Nu îmi mai amintesc de ce „Struguri“, dar ştiu că iubeam mult sonoritatea acestui cuvânt.

Ce fel de elevă aţi fost?

Mi-am luat bacalaureatul foarte devreme, la 16 ani şi jumătate, dar eram foarte împrăştiată. Nu prea îmi plăcea la şcoală. Nu mă gândeam – recunosc – decât la distracţie. În schimb, atunci când învăţam singură acasă, atunci chiar o făceam cu pasiune.

 

Marie-Hélène Fabra Brătianu în adolescenţă

Mama dumneavoastră a avut o carieră foarte interesantă, puţin cunoscută de români. A lucrat, la un moment dat, ca model pentru o casă de modă importantă.

Mama a fost o studentă excepţională la Şcoala Politehnică din Zürich şi apoi la Ştiinţe Politice la Paris, dar nu a terminat niciuna dintre cele două facultăţi. Ceea ce nu a împiedicat-o să fie jurnalistă şi apoi una dintre pionierele din marketing la începutul anilor  ’60. În paralel, pentru a-şi plăti studiile, a fost şi manechin pentru Balenciaga. Apoi, odată lansată în viaţa profesională, a făcut şi sport de performanţă: mai întâi scrimă şi apoi echitaţie. Toată această viaţă enerigică a durat până la primul său cancer, pe când avea 45 de ani. Mama avea o energie incredibilă!

Din câte ştiu, mama dumneavoastră a trăit la Paris, oraş în care locuiau şi sora, şi fratele ei. Cum era relaţia cu ei? 

Da. Maria, sora mai mare a mamei mele, a locuit numai la Paris. În ceea ce-l priveşte pe unchiul meu Ion, acesta a plecat în Statele Unite când aveam 9 ani şi a murit acolo fără să-l mai revăd. Are un băiat, care poartă numele străbunicului, Ionel. Ţinem legătura din când în când pe e-mail. El are trei băieţi, trei mici Brătieni americani (râde). Ceea ce este amuzant e faptul că unchiul Ion, tatăl lui, şi mama mea erau gemeni şi că şi noi suntem născuţi în aceeaşi zi, dar în alţi ani, Ionel fiind mai tânăr decât mine. În rest, fiecare a mers pe drumul său. Cred că românii îşi imaginează că descendenţii direcţi ai lui Ion C. şi Ion I.C. Brătianu sunt foarte bogaţi. Sunt dezolată să îi dezamăgesc spunându-le că nu e aşa. Bunicii mei, Gheorghe şi Elena Brătianu, nu aveau probleme cu banii, dar stilul lor de viaţă nu avea nimic princiar în el. Această problemă e legată de propriii lor părinţi. Din partea bunicii mele, Elena Brătianu, născută Sturdza, averea moştenită a fost aproape inexistentă deoarece tatăl ei s-a ruinat înainte de război. La fel din partea bunicului meu, Gheorghe Brătianu: acesta a primit puţin de la tatăl său, Ionel, relaţiile dintre ei nefiind foarte strânse... Dar dacă intru în aceste detalii o să vă scriu un roman întreg!

Care este momentul din trecutul familiei Brătianu care v-a marcat cel mai mult?

Asasinarea bunicului meu, Gheorghe Brătianu, la închisoarea de la Sighet. A fost închis acolo fără să fie judecat de comunişti. După trei ani de detenţie şi suferinţă a murit în condiţii neelucidate în aprilie 1953. Există mărturii care susţin că a fost bătut şi torturat până a murit.

Cum v-au influenţat traumele familiei?

Nu ştiu. Simt că acele traume şi drame sălăşluiesc în mine, dar de ce şi în ce mod m-au afectat nu îmi dau seama.

În 2009, la înmormântarea mamei sale, la Vila Florica (prima din stânga) FOTO Arhiva personală

Aţi creat recent o asociaţie ce poartă numele bunicului dumneavoastră: „Gheorghe Brătianu“. Cu ce se va ocupa aceasta?

Aşa este. Am creat la Paris, în primăvara acestui an, Asociaţia Culturală „Gheorghe Brătianu“, dar membri ai acestei asociaţii pot să fie şi din România. Avem intenţia să organizăm în fiecare an cel puţin un eveniment în România în memoria lui. Scopurile asociaţiei sunt de a face cunoscute opera şi personalitatea bunicului meu şi de a crea schimburi culturale între România şi celelalte ţări din Europa, în special Franţa. Suntem în acelaşi timp şi modeşti şi ambiţioşi.  

„Sunt zile în care stau şi 15 ore şi pictez“

Cu unul dintre tablourile sale FOTO Arhivă personală

Sunteţi o pictoriţă apreciată în Franţa. De unde s-a născut pasiunea pentru pictură şi artă? V-a susţinut mama această pasiune?

Mama era foarte neliniştită din cauza pasiunii mele pentru pictură. Se întreba din ce o să trăiesc ca artist. Şi câtă dreptate avea... (zâmbeşte). Mi-a cerut de mai multe ori să fac studii de drept sau de comerţ, să am un viitor mai sigur. În cele din urmă, am făcut studii de Istoria Artei. Desenul şi pictura mi-au permis rapid să-mi creez o lume proprie. Pe la 13 ani am descoperit muzeele şi atunci a fost pentru mine ceva unic, ca şi cum aş fi deschis poarta unei mari grădini minunate.

Care a fost primul tablou vândut şi pentru ce sumă?

Pe când eram studentă, am vândut un tablou de mari dimensiuni, doi metri pe doi metri, unui colecţionar care mi-a dat echivalentul a ccea ce acum ar însemna 400 de euro. Am fost foarte mândră!

Cât timp dedicaţi zilnic picturii?

Depinde de zile. Sunt zile în care stau şi câte 15 ore în atelierul meu.

Aţi pictat şi tablouri legate de România? Dacă da, pe ce teme?

Da. Am făcut mai multe portrete după fotografii din arhivele familiei Brătianu.

Care a fost pictura care v-a adus cei mai mulţi bani?

A fost o comandă a unei fundaţii din Franţa, Fundaţia Colas, care mi-a plătit 7.000 de euro. Tema tabloului a fost legată de drumurile din Franţa. Am şi o întâmplare amuzantă legată de un tablou la care ţineam foarte mult. Este vorba de un peisaj de munte pictat în Franţa, pe care un colecţionar insista să-l cumpere. L-am refuzat de mai multe ori pentru că ţineam la acel tablou. Ca să scap de el, în cele din urmă i-am spus un preţ foarte mare, câteva mii de euro. Cu toate astea, a acceptat şi mi-a cumpărat tabloul.

Se poate trăi bine ca artist în Franţa?

Nu. În afară de a picta, dau şi lecţii de pictură. În general, nu se poate trăi doar din pictură în Franţa, sunt foarte rare cazurile de artişti care trăiesc numai din asta. Câştigi ceva din pictură, dar nu suficient pentru a trăi decent.

Marie-Hélène Fabra Brătianu în ziua căsătoriei
 

Dacă ar trebui să pictaţi realitatea românească într-un tablou, care ar fi culorile pe care le-aţi folosi?

Albastru, brun şi galben. Albastrul pentru că este o culoare dublă: aceea a melancoliei şi a păcii. O să explic fiecare semnificaţie în parte. De ce albastrul ca şi culoare a păcii? Orice s-ar spune, România este o ţară mult mai liniştită decât altele din această zonă a Europei. Pentru a reveni la familia mea, cred că Brătienii au constituit un stat modern inteligent, capabil să asimileze tensiunile din această regiune. Cred, de asemenea, un lucru: cultura română, prefer să vorbesc de cultura română decât despre poporul român, are o calitate: aceea de a găsi un anume echilibru în haos. De ce albastrul ca şi culoare a melancoliei? O prietenă din Paşcani mi-a spus: „românii ştiu să facă oamenii să râdă, dar nu ştiu să râdă.“ Am ales brunul pentru că este o culoare tulbure. Nu vreau să am aerul franţuzoaicei care judecă o ţară străină. Franţa are multe defecte... Dar pentru că mă întrebaţi de România şi pentru că poziţia mea de străină descendentă dintr-o mare familie românească îmi dă un anumit punct de vedere, îmi permit să spun că da, sunt multe laturi întunecate şi ascunse în România. În cele din urmă, galbenul este culoarea vieţii, a devenirii, a luminii, a focului. Pentru că românii muncesc foarte mult. Pentru că tinereţea românească este magnifică. Pentru că sunt câmpuri cu floarea-soarelui cât vezi cu ochii. Pentru că România are multe bogăţii pe care le exploatează încă destul de prost. Pentru că am o mie de exemple în care am constatat că românii îşi doresc mult justiţie şi au curajul de a o aplica. Europa de Vest este adesea mai sclerozată, mai închisă în vechile obiceiuri decât Europa orientală. Deci, galben, precum soarele care răsare!

Care sunt marile plusuri şi minusuri ale României în opinia dumneavoastră?

Plusurile sunt numeroase. Cum am spus, românii muncesc mult. Au un nivel bun de educaţie. Sunt pragmatici şi sunt gata să facă multe sacrificii: să emigreze, să aibă două joburi, să economisească mult. Ţara are resurse naturale importante şi subexploatate în opinia mea. Aveţi peisaje superbe şi o arhitectură încântătoare. Pe partea de minusuri, cea mai mare problemă mi se pare lipsa unei reţele de autostrăzi, ca şi lipsa unor căi ferate pentru trenuri rapide. Ar mai fi şi problema cu sistemul sanitar slab dezvoltat. Sunt probleme mari, dar nu insurmontabile.

 
 

Dă lecţii de pictură

Numele: Marie-Hélène Fabra Brătianu

Data şi locul naşterii: 

11 august 1961, Geneva, Elveţia. Are cetăţenie franceză

Starea civilă: căsătorită, are doi copii

Studiile şi cariera:

Şi-a luat bacalaureatul la doar 16 ani în 1978.

În 1983 a obţinut o diplomă în Istoria Artei la Şcoala Muzeului Luvru.

Din 1987 este licenţiată în Arte la Academia de Arte Frumoase din Paris.

A început să picteze încă din facultate.

A fost ghid în Paris şi a predat cursuri de pictură şi de istoria artei.

Între 1993 şi 2000 a lucrat cu jumătate de normă ca jurnalist la „Le Monde“ şi „Les Échos“.

Între 2004 şi 2008 a realizat două filme după tragediile lui Sofocle, ambele filmate la închisoarea din Fresnes, din Franţa.

În 2012 a publicat la Editura Humanitas cartea „Memoria frunzelor moarte“.

În vara lui 2016, „Memoria frunzelor moarte“ a apărut şi în limba franceză, la editura pariziană l’Harmattan.

A avut expoziţii de pictură în Franţa, Germania, Italia, Argentina şi România.

Locuieşte la: Paris

Cu imaginea cărui tablou aţi asocia România?

Cred că ar fi „Rondul de noapte“ al lui Rembrandt din cauza sentimentului de forţă, dar şi de mister care se degajă din acel tablou. Energia grupului de oameni în negru având în mijlocul lor o tânără luminoasă care se ocupă de o găină fără să înţelegem de ce...

„M-a deranjat că la înmormântarea mamei mele au fost mai multe discursuri politice“

„Weekend Adevărul“: Sunt mulţi români care regretă că la ora actuală nu sunt politicieni în ţară care să aibă valoarea şi conştiinţa constructivă a Brătienilor. Cum vedeţi dumneavoastră politica românească?

Marie-Hélène Fabra Brătianu: Nu mă pricep deloc la politică. Raportat la Brătieni, timpurile sunt diferite. A construi un stat este o aventură magnifică care are întotdeauna eroii săi. Brătienii fac parte dintre aceşti eroi. Acum că acest stat există, menţinerea sa este o altă poveste, mai puţin epică, dar în niciun caz mai uşoară. Politicienii nu mai trebuie să fie constructori, ci gestionari. Este foarte important, deşi mai puţin strălucitor. Două lucruri mă frapează în România. În primul rând, salariile sunt foarte mici raportat la salariile europene, la costul vieţii şi la nivelul bun al competenţelor, iar la acest lucru se mai adaugă un TVA enorm. Românii reacţionează la asta fie părăsind ţara, fie făcând mai multe activităţi, fie înşelând. Înşelatul şi exilul sărăcesc încă şi mai mult ţara. În al doilea rând, sunt foarte puţine investiţii în lucruri extrem de importante: şcoli, şosele şi spitale. Există foarte buni ingineri şi profesori, doctori foarte competenţi care lucrează în uzine, spitale şi şcoli învechite. Trebuie să spun totuşi că din anumite puncte de vedere, admir o parte dintre politicienii români. Să faci politică într-o ţară care are aşa de puţină încredere în structurile sale este o faptă de curaj.

Numeroşi politicieni au venit în 2009 la înmormântarea mamei dumneavoastră, la Florica? Aţi vorbit cu ei atunci? Ce impresii v-au lăsat?

Eram foarte absorbită de acel eveniment trist ca să îmi mai amintesc cu ce politicieni am vorbit atunci. Vă pot spune însă că au fost lucruri care m-au emoţionat, dar şi lucruri ce m-au deranjat mult la înmormântarea mamei mele. Per ansamblu, am fost mândră că mama a reuşit să se facă recunoscută de ţara sa
natală.

Care au fost lucrurile care v-au deranjat la înmormântarea mamei dumneavoastră?

Când am întrebat câte persoane vor veni la pomana de după înmormântare, mi s-a spus că 150. Or, eu aveam doi verişori în România şi vreo cinci-şase prieteni. Cei mai mulţi dintre cei care au venit la pomană erau membri PNL. Mi s-a părut ciudat. Un alt lucru bizar de la înmormântare: la catafalcul mamei mele au fost mai multe discursuri politice, iar acestea nu aveau ce căuta în acele momente. Asta cu atât mai mult cu cât cerusem să nu fie astfel de discursuri. Încă o bizarerie de la înmormântare: eu cu soţul şi fetele noastre nu am mai avut loc la masa de la pomană. Locurile noastre fuseseră ocupate de nişte membri PNL. Nu ştiu numele lor, dar nu mi s-a părut ceva normal, era chiar incredibil de deranjant. A fost o zi foarte tensionată la înmormântarea mamei mele.

După decesul mamei dumneavoastră aţi aflat că în România familia Brătianu este implicată într-un dosar de retrocedare dubios. A fost, în opinia dumneavoastră, mediul politic şi administrativ din Argeş implicat în această afacere?

În momentul de faţă cred că a fost implicat. Şi asta pentru că sunt prea multe lucruri inexplicabile în ceea ce s-a întâmplat după retrocedarea şi vânzarea terenurilor de către mama mea. Sunt detalii ciudate, cum ar fi faptul că statul român a descoperit subit că terenurile i-au aparţinut după ce ele au fost retrocedate, iar apoi revândute la preţuri foarte mari. Aceste detalii nu pot fi înţelese decât prin complicităţi, cred. Vă spun asta din punctul de vedere al unei franţuzoaice. Pe scurt, pentru cele 32,8 hectare de teren retrocedate, mama a primit 550.000 de lei, în timp ce persoana care le-a cumpărat, omul de afaceri Nicolae Ivănescu, a vândut jumătate din teren unor investitori evrei pentru uriaşa sumă de 2,3 milioane euro, având un profit uriaş în urma acestei tranzacţii. Problema e că în 2009 autorităţile au descoperit că respectivul teren aparţine statului şi că nu trebuia retrocedat, aşa că au început mai multe procese, unele fiind şi acum pe rol. Din 1990, mama mea trăia şase luni în Franţa şi şase luni în România. În perioada în care s-au făcut acele retrocedări ale terenurilor familiei, şi mă refer aici la anii 2006-2007, ea era deja foarte bolnavă şi în Franţa stătea mai mult în spital. Când s-a întors în casa sa de la Fontainebleau, a fost victima mai multor escroci francezi. Mi-am dat seama de amploarea daunelor în 2008. De altfel, tocmai am câştigat un proces la Curtea de Apel Paris în care justiţia a admis că mama mea a fost victima unui abuz de slăbiciune în perioada 2007-2008. Dosarul său medical arată clar că ea avea mari pierderi de memorie şi că sănătatea sa era foarte fragilă. Aceste aspecte m-au alertat mult când am primit primele mele convocări la Tribunalul din Piteşti. Era posibil ca mama mea să fi fost înşelată şi în România? Oricum, cazul este foarte încâlcit şi starea de sănătate a mamei mele poate justifica şi aici un abuz săvârşit asupra ei.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările