INTERVIU György Dragomán, scriitor maghiar: „E posibil să scrii fraza perfectă, chiar dacă uneori îţi ia ani de zile“

INTERVIU György
Dragomán, scriitor maghiar: „E posibil să scrii fraza perfectă, chiar dacă uneori îţi ia ani de zile“

Scriitorul maghiar György Dragomán FOTO Facebook

Scriitorul maghiar, născut în România, György Dragomán a fost şi el prezent la cea de-a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi (FILIT). Şi aici, ca de fiecare dată când este întrebat, a vorbit despre convingerile sale de scriitor de profesie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Scriitorul György Dragomán nu se grăbeşte când scrie. Are timpul său, în care litera, cuvântul, fraza e lege. A descoperit de timpuriu că vrea să devină scriitor şi asta a făcut toată viaţa. Nu a fost angajat niciodată şi spune simplu, fără emfază, că este propriul său stăpân.

György Dragomán este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori maghiari contemporani. Născut la Târgu Mureş şi stabilit împreună cu familia în Ungaria, în 1988, Dragomán a reuşit să găsească succesul internaţional, începând cu 2008, odată cu publicarea romanului „Regele alb“, tradus, apoi, în peste 30 de limbi.

Un scriitor concentrat pe naşterea poveştii din imagini, György Dragomán a început să scrie după ce coşmarurile din copilărie, cu imagini care se repetau obsedant, se încăpăţânau să revină. Scriitorul cu cetăţenie maghiară a fost tradus şi în limba română, fapt care îl bucură nespus, întrucât şi în România se simte ca acasă, primii 15 ani din viaţa petrecându-şi-i la Târgu Mureş.

Cititorii români au făcut, aşadar, cunoştinţă cu stilul său prin traducerile la Regele alb“ (Polirom, 2008) şi Rugul“ (Polirom, 2015). György Dragomán nu recunoaşte nici un fel de autoritate asupra sa, este propriul lui stăpân, este un scriitor cu normă întreagă, un autor care caută şi ani de zile, dacă este nevoie, fraza perfectă, iar cea mai mare încredere o are în soţia sa, poeta Anna Szabo.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi la Iaşi la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere(FILIT), la o întâlnire cu scriitori din România şi din afara ei. Vă mai amintiţi când v-aţi întâlnit pentru prima dată cu scriitorul din dumneavoastră, când aţi simţit că puteţi scrie?

György Dragomán: Aveam 13 ani, eram în Tîrgu-Mureş şi am început să am nişte vise cu gloanţe care cad pe frunze uscate. Erau adevărate coşmaruri. Şi când eram mic mai avusesem coşmaruri, iar mama îmi zicea că dacă le desenez ele vor dispărea. Eu am ascultat-o, pentru că până pe la 11 ani, orice copil e convins că poate să deseneze. Însă, după 11 ani apare îndoiala. Asta mi s-a întâmplat şi mie şi m-am gândit ce altceva aş putea face. Aşa m-am apucat de scris, pentru a scăpa de imaginile obsedante din vis. Am scris la început o proză scurtă în care era vorba despre un fel de Dumnezeu împuşcat în cap de aceste gloanţe pe care le visam. Pe atunci nu realizam foarte bine ce grav este ce am scris. Când i-am arătat tatălui meu, mi-a spus că am talent, dar că această primă scriere nu ar trebui să o arăt nimănui, ci să o ţin undeva bine ascunsă, doar pentru mine. Totuşi, primul meu roman „Cartea distrugerii“ porneşte cumva de acolo, de la acea proză scurtă, imaginile din vis sunt şi în cartea aceea, o carte în care e vorba despre distrugerea unui despot.

György Dragomán (centru) la FILIT Iaşi FOTO Facebook

După publicarea acestei prime cărţi aţi reuşit să scăpaţi de acele imagini din vis?

Da, dar au venit altele. Eu aşa funcţionez ca scriitor, sunt foarte vizual. Am o imagine în cap de care nu scap decât dacă o folosesc, dacă mă eliberez de ea.

A fost greu drumul spre prima carte? A fost greu să aşezaţi în scris aceste imagini care vă urmăreau?

A fost greu, da. Am început la 13 ani şi am terminat la 29 de ani. Dar, în tot acest timp mă consideram un scriitor. Când am cunoscut-o pe soţia mea, Anna Szabo, eram încă un scriitor în devenire. I-am mărtursit care este visul meu şi am aflat că şi ea vrea să se dedice poeziei. Aşa că, împreună am devenit scriitori, ne-am susţinut unul pe altul.

TOT CE SCRIU E FOARTE VIZUAL

Cum credeţi că vă deosebiţi de ceilalţi scriitori, cum v-aţi descrie maniera de a aborda o poveste?

Am foarte multe voci. Cred că vizualitatea e foarte importantă în scrierile mele, tot ce scriu e foarte vizual. Sunt ca un regizor, tot ce scriu se derulează ca un film în capul meu. Nu cred că sunt unic pentru că fac asta, dar este o caracteristică a stilului meu de scriitor.

Unii scriitori sunt mai apreciaţi în afara ţării decât în propria ţară. La dumneavostră cum e?

Sunt apreciat şi la mine în ţară, nu pot spune că nu, dar am cititori peste tot. Pentru mine era important să îmi fie traduse cărţile şi în limba română şi mă bucur că s-a întâmplat acest lucru, mai ales că primii cincisprezece ani din viaţă i-am petrecut la Târgu-Mureş, tot un fel de acasă.

În „Rugul“, ultimul dumneavoastră roman, vă jucaţi foarte mult cu limita dintre normal şi paranormal. Vă atrage magia, paranormalul?

Când am scris această carte mi-am dat seama că are foarte mare legătură cu naşterea unei religii. Personajele principale, Emma şi bunica sa sunt ca un mic clan religios. Bunica construieşte o religie a sa proprie. Religia reconstruieşte întotdeauna realitatea şi chiar asta se întâmplă în carte. Eu am studiat filosofia şi am fost extrem de interesat de epistemologie, de ce se întâmplă când vezi lumea. Religia e ca o pereche de ochelari care transformă lumea, transformă realitatea. Asta se vede în scrisul meu, dar nu întotdeauna. În „Regele alb“, de exemplu, e numai o scenă în care se întâmplă aşa ceva.

 

"Eu am studiat filosofia şi am fost extrem de interesat de epistemologie, de ce se întâmplă când vezi lumea. Religia e ca o pereche de ochelari care transformă lumea, transformă realitatea."

 

Dar, dumneavoastră sunteţi o persoană religioasă?

Nu. Ritualurile religioase din cărţile mele nu sunt ritualuri care se practică, eu le-am inventat. Pe mine mă intersează, prin personajele mele să vorbesc despre cum îţi construieşti propria credinţă, cum devii cine eşti cu adevărat, nu să fac o critică a religiilor existente.

Povestea din „Rugul“ e una obsedantă. Cât de greu v-a fost să o puneţi pe hârtie?

A durat cam 8 ani. Cartea e scrisă în aşa fel, încât seamănă cu un vârtej. Iar, vocea care domină povestea e doar vocea Emmei, aşa mi-am dorit. Tocmai de aceea, dialogurile sunt înghiţite de povestire, ele sunt regândite de Emma. Există istorii în carte care par incomplete. Habar nu  avem ce se întâmplă cu nişte persinaje în carte pentru că nu avem de unde să ştim. Ştim numai cât Emma ştie şi ne spune.

Dacă tot vorbim de Emma, vi se par mai ofertante personajele feminine sau cele masculine?

În „Rugul“, nu am vrut iniţial să fac vocea narativă feminină. Dar, vocea era foarte puternică şi am vizualizat, după un timp, că e o femeie cea care vorbeşte în carte. Pentru mine e în funcţie de cum simt. Nu o să scriu din perspectiva unei femei, doar pentru că personajul principal e o femeie. S-a întâmplat în acest roman să simt vocea naratorului ca pe o voce feminină. Voi scrie întotdeauna aşa cum este nevoie pentru a-mi ieşi un personaj sincer, o voce narativă sinceră.

 

"Eu nu am avut, niciodată, nici slujbă, nici angajaţi. Am hotărât de foarte tânăr că, niciodată, nimeni nu va avea putere peste mine aşa cum nici eu nu voi avea putere peste nimeni."

 

Aţi scris şi teatru. De ce nu sunteţi mai prezent în zona aceasta a dramaturgiei contemporane?

Eu nu am avut, niciodată, nici slujbă, nici angajaţi. Am hotărât de foarte tânăr că, niciodată, nimeni nu va avea putere peste mine aşa cum nici eu nu voi avea putere peste nimeni. Teatrul este, până la urmă, despre raporturile de putere dintre membrii unei echipe. Eu am scris o piesă, dar, când a fost montată, am zis că nu mă interesează să o rescriu. Făcusem tot ce se putea face pentru acel text. În momentul în care am scris teatru, am făcut-o pentru că mi s-a părut că ideea care îmi venise în minte era bună pentru scenă, mergea dezvoltată într-un text dramatic. Nu mi-am propus niciodată să fiu dramaturg.

 

„Niciodată nu am scris repede“

 

Este mai greu să găseşti personaje pentru scenă decât pentru romane?

E mai uşor. E mult mai uşor să faci dialoguri, decât descrieri. Or, eu fac descrieri extrem de minuţioase, care ţin de ce se întâmplă. Mecanica dialogului, în schimb, e directă, vezi clar ce se întâmplă. O să mai scriu pentru teatru. Dacă m-am oprit la un moment dat din a scrie pentru teatru, acest lucru s-a întâmplat pentru că nu îmi place să scriu degeaba. Scriu un roman, se publică. Tocmai de aceea, voi scrie teatru atunci când ştiu sigur că se va pune în scenă sau se va publica.

Scriitorul György Dragomán FOTO Facebook

Cât de mult puteţi scrie? Nu e presiunea mai mare asupra unui scriitor, după ce devine cunoscut?

Eu niciodată nu am scris repede. Fiecare dimineaţă ca scriitor e la fel de grea. Fiecare frază e la fel de greu de scris. N-a fost mai uşor la început şi nu a devenit mai uşor nici după ce am cunoscut succesul. Trebuie să vizualizezi totul într-o poveste. Trebuie să vezi, să descrii, de exemplu, cum se mişcă firele de păr şi pielea personajelor.

Editorii nu vă grăbesc?

Nu. Eu sunt foarte dur în sensul ăsta. Nimeni nu are putere peste mine, nici un director de editură. Sunt capabil să zic nu întotdeauna, dacă este nevoie.

„SUCCESUL E ATUNCI CÂND CINEVA ÎŢI IUBEŞTE CARTEA ATÂT DE MULT, ÎNCÂT O DĂ MAI DEPARTE“

Ce îi trebuie astăzi unui scriitor pentru a ajunge la cititori, pentru a avea succes?

Mi se pune des această întrebare şi niciodată nu am un răspuns exact, ca o reţetă. Eu am reuşit să ating succesul, cred, pentru că am scris cea mai bună carte pe care puteam să o scriu. Nu ai cum să controlezi succesul. Tot ce poţi face ca scriitor este să scrii cea mai bună frază posibilă. De fiecare dată când am terminat de scris o carte, m-am gândit la timpul petrecut în cartea mea. Fiecare minut petrecut cu scrierea cărţii e ca o nucă, iar la finalul scrierii se adună munţi de nuci. Aşa că, succesul poate fi atunci când acele nuci pe care le dai cititorului, prin cartea ta, vin înapoi la tine. Să ne imaginăm doi munţi de nuci, unul cu nucile adunate de mine în timp ce scriam şi celălalt cu nucile cititorilor. Dacă muntele cu nucile de la cititori e mai mare decât al meu, atunci pot spune că am atins succesul. Succesul e atunci când cineva îţi iubeşte cartea atât de mult, încât o dă mai departe să o citească şi alţii sau o reciteşte de mai multe ori. E ca în dragoste. Nu poţi forţa pe cineva să te iubească. Cititorii iubesc textul tău şi apoi te ajută să găseşti alţi cititori. Iar editorii trebuie să fie primii îndrăgostiţi de textul tău. Avem nevoie de poveşti şi, dacă ne putem îndrăgosti de o poveste, atunci o luăm cu noi peste tot, o dăm mai departe.

Ieşiţi greu din cărţile pe care le scrieţi?

Când termin, gata, ies, uit totul şi, deja sunt în altă carte.

Care este cel mai mare critic al dumeavoastră şi cel mai apropiat confident? În cine aveţi cea mai mare încredere, când ieşiţi dintr-o poveste şi o daţi mai departe?

Soţia mea care e, de fapt, adevărata mea editoare. Fără ea nu aş fi cine sunt.

Scriitorul György Dragomán împreuna cu soţia, poeta Anna Szabo FOTO Facebook

În ce credeţi dumneavoastră ca scriitor, de la ce nu vă deziceţi?

Cred că e posibil să scrii fraza perfectă, chiar dacă uneori îţi ia ani de zile. E o muncă sisifică, într-un fel, trebuie să fie.

Este pentru un scriitor locul natal locul ideal pentru a-şi plasa personajele?

Depinde. Uneori te ajută să te întorci în locurile natale prin intermediul personajelor, alteori e imposibil. Foarte mulţi scriitori au elemente din propria biografie în scrierile lor, dar nu înseamna că revin de fiecare dată acolo. E important să te aminteşti, e un fel de sensibilitate a scriitorilor.

Pentru că vorbim de locurile natale, scriitorii din această parte a Europei pot scăpa de obsesia comunismului în cărţile lor? Dumneavoastră aţi scăpat?

În două nu, dar în a treia da. Literatura te ajută, oricum, să înţelegi mai bine ce s-a întâmplat în anumite periode istorice. Dictatura a fost pentru mine razboiul meu, m-a format, anii comunismului mi-au marcat tinereţea şi am scris despre asta. Lumea nu se mişcă spre libertate, libertatea nu vine automat. Aşa că, noi scriitorii trebuie să vorbim despre ce am trait în communism, dacă am cunoscut această formă de îngrădire a libertăţii, pentru a nu uita.

Dumneavoastră cum aţi trăit în perioada aceea?

Întotdeauna am trait cu frica că zic ceva ce nu ar trebui să zic. Când aveam 3 ani, tata m-a dus la grădiniţă şi mi-a servit o lecţie care urma să-mi fie extrem de necesară. Mi-a zis: „Tot ce spunem noi acasă nu povesteşti nimănui şi tot ce vei auzi la grădiniţă şi la şcoală nu este adevărat“. Cu asta tata a tăiat realitatea în două: realitatea de acasă şi realitatea de afară.

Suntem în 2017, cu 28 de ani între noi şi comunismul din această parte a Europei. Ce provocări aduce pentru un scriitor lumea în care trăim?

Să fii scriitor înseamnă să absorbi toată lumea şi să descrii lumea. Totul e interesant pentru un scriitor. Dar, e un proces leneş. Despre ce se întâmplă acum nu se scrie tot acum.

CV

Regele alb“, tradus în peste treizeci de limbi

  • Numele: György Dragomán
  • Data şi locul naşterii: 10 septembrie 1973, Târgu Mureş, România
  • Starea civilă: căsătorit cu poeta Anna T. Szabo
  • Studiile şi cariera:
  • A studiat filosofia şi literatura engleză la ELTE, Budapesta, Ungaria.
  • A lucrat la o teză de doctorat despre proza lui Samuel Beckett, traducând în acelaşi timp din operele lui Beckett, James Joyce, Ian McEwan, Irvine Welsh.
  • În 2002 a debutat cu volumul A pusztítás könyve“ (Cartea desfacerii“), care a primit premiul Bródy.
  • În 2003, scrie piesa de teatru „Nihil“
  • În 2005, publică romanul „A fehér király“ („Regele alb“), distins în Ungaria cu premiile Tibor Déry şi Sándor Márai şi tradus în peste treizeci de limbi, în prezent existând şi un proiect de ecranizare a cărţii în Marea Britanie.
  • În 2011, i se acordă premiul literar Jan Michalski pentru romanul „Regele alb“
  • În 2014, prozatorul publică romanul „Máglya“ („Rugul“), care se bucură de succes în Ungaria şi este preluat de edituri din Statele Unite, Olanda, Germania.
  • Locuieşte în: Budaörs, Ungaria

 

Mai puteţi citi:

INTERVIU Jeff Lindsay, "tatăl" celebrului criminal Dexter: "Vreau ca cititorii să râdă, după care să simtă fiori reci pe şira spinării"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările