Iadul minelor de cărbune în mărturii cutremurătoare: cum trăiau şi mureau oamenii din Valea Jiului în anii '50

Iadul minelor de cărbune în mărturii cutremurătoare: cum trăiau şi mureau oamenii din Valea Jiului în anii '50

Mina din Aninoasa în comunism. Ilustrată.

Miile de mineri care munceau în anii ’50 în Valea Jiului erau trataţi ca sclavi, cărora nimeni nu le garanta supravieţuirea, arăta un raport confidenţial despre viaţa în exploatările de cărbune.

Ştiri pe aceeaşi temă

Un raport confidenţial păstrat din anul 1954 în arhivele Radio Europa Liberă (RFE) dezvăluia condiţiile de viaţă în regiuniea minieră a Văii Jiului. Pericolele pândeau la tot pasul, oamenii nu aveau siguranţa zilei de mâine, iar dacă se îmbolnăveau soarta le era pecetluită. Informaţiile proveneau de la un refugiat cu competenţe, care lucrase în minele de cărbune şi a reuşit să ajungă în 1954 în Germania.

„Condiţiile proaste de sănătate şi prezenţa batalioanelor de muncă (soldaţi cu „origini sociale nesănătoase”) demonstrează că regimul continuă să exploateze muncitorii, în ciuda concesiilor făcute de Gheorghe Gheorghiu Dej, în 2 iulie 1952, la Conferinţa tuturor minerilor, care a avut loc după o perioadă de tulburări serioase în minele de cărbune, în special în Valea Jiului”, relatau autorii raportului confidenţial din octombrie 1954, aflat în arhivele RFE.

Există resurse importante de cărbune în această regiune. Sunt răspândite pe suprafeţe întinse de-a lungul Văii Jiului, în munţii care înconjoară oraşul Petroşani, cel care formează centrul acestui district minier. Nouă exploatări sunt operaţionale în zonă: Petroşani, Petrila, Lupeni, Uricani, Vulcan, Lonea, Jiu, Câmpa şi Aninoasa. Unele dintre aceste mine sunt interconectate astfel încât nu are fiecare exploatare nevoie de instalaţiile sale separate, informau autorii raportului.

Iată cum munceau şi trăiau minerii din Valea Jiului la începutul anilor ’50, potrivit mărturiei refugiatului.

Iadul din subteran
Munca în minele de cărbune era incredibil de dificilă şi intensă, scria autorul dezvăluirii. „În unele mine, cum sunt cele două puţuri din Aninoasa, apa intră prin mai multe locuri şi infiltrează mari cantităţi de murdărie şi nămol. Muncitorii angajaţi să conducă vagoneţii de cărbune traşi de cai prin galerii au fost cu toţi afectaţi de atacuri grave de reumatism. Ei trebuie să treacă prin apă şi noroi pe întreaga durată a schimbului de opt ore”.

Cantitatea de aer din subteran era limitată, iar ventilaţia deficitară. „Când stâncile sunt tăiate în galerii şi au loc detonări în apropierea zăcământului de cărbune, apar straturi groase de praf de care nu este scăpare. Şi este foarte dificil de respirat. Oamenii care lucrează la extragerea cărbunelui sunt cei mai rău afectaţi, iar mulţi dintre ei sunt otrăviţi de praf sau dezvoltă probleme serioase la plămâni. Cei care au plămânii slabi încep să vomite până la leşin şi mulţi dintre ei mor după ce sunt transportaţi la suprafaţă. Le este interzis cu stricteţe minerilor să vorbească despre astfel de cazuri care ar putea fi evitate cu toate dacă managementul minelro ar lua măsuri adecvate pentru o mai bună ventilaţie etc.”

La ieşirea din puţuri, minerii trebuiau să fie foarte atenţi, să se ţină bine de frânghii deoarece totul era alunecos din cauza umidităţii, iar apa se revărsa continuu din toate părţile. „Când muncitorii ajung în final la suprafaţă sunt uzi de parcă ar fi ieşit din mare. Ei trebuie să aibă grijă ca echipamentele lor să fie uscate din nou până cînd încep schimbul următor, pentru că nimeni nu are mai mult de o uniformă”, dezvăluia autorul notei.

Spitale arhipline
Spitalul din Vulcan, care putea primi 300 – 400 de pacienţi, era tot timpul plin de mineri bolnavi. Mai funcţionau, de asemenea, spitale în Lupeni şi Petroşani. „Cele mai multe cazuri tratate în toate aceste spitale sunt mineri care suferă de TBC, icter şi reumatism, dezvoltate în mine din cauza condiţiilor proaste de lucru şi a mâncării insuficiente. Un miner primeşte 1,2 kilograme de pâine pe zi, dar primeşte rar carne şi foarte puţină grăsime. Înainte de ultima reformă monetară era uşor pentru mineri să îşi refacă sănătatea. Dar după reformă, noi reglementări au fost adoptate în forţă: minerii bolnavii trebuie acum să plătească pentru toate medicamentele necesare tratamentului lor. Şi trebuie să plătească din buzunarele lor şi pentru tratamentul medical şi mâncarea primită. Acestea erau gratuite înainte. Acest lucru face absolut imposibil pentru un miner să se mai recupereze complet vreodată, căci nu îşi poate permite să petreacă timp suficient în spital, mai ales atunci când trebuie să îşi întreţină familia”, arătau autorii raportului.

Fără medicamente
La acea vreme era foarte dificilă obţinerea unor medicamente în România. Cele mai multe spitale aveau stocuri suficiente doar de medicamente secundare, ca aspirina, diverse tablete şi pudră. „Antibioticele ca penicilina sau streptomicina, care au o importanţă specială în vindecarea bolilor menţionate de care suferă minerii, sunt greu disponibile şi niciodată în cantităţi suficiente. De obicei, sunt folosite doar pentru oameni proeminenţi şi în unele cazuri excepţionale. Uneori apare penicilina rusească. Este de o calitate proastă şi trebuie injectată în cantităţi extrem de mari. Pare că este amestecată cu apă şi cu greu ajută la vindecarea pacienţilor. Medicamentele britanice şi americane pot fi obţinute de pe piaţa neagră la care minerii nu au acces pentru că nu au suficienţi bani. Medicamentele occidentale sunt introduse în ţară de marinari care trec prin porturile vestice şi le aduc rudelor”, informa refugiatul.

Doar în următoarele condiţii minerii internaţi în spital beneficiau în continuare de venituri: „Ei trebuie să fi lucrat în mină mai mult de doi ani şi trebuie să fi fost membrii plătitori la sindicatul lorde cel puţin trei ani. Dar chiar şi atunci, îşi mai primesc doar o parte din salariul lunar de miner. Şi procentul este din nou bazat pe vechimea în muncă şi durata e contribuţie la sindicat. Astfel, un muncitor care a lucrat continuu în aceeaşi mină timp de cinci ani şi a fost membru plătitor al uniunii sindicale primeşte 75 la sută din salariul său lunar cât timp este în concediu medical”, arăta documentul.

Pericolul permanent din subteran
Accidentele în minele de cărbune aveau loc în fiecare zi. „Recent, unui soldat i s-a ordonat să ducă un cal într-o galerie, calul trâgând două vagonete de cărbune. Deodată, soldatul a observat că un motor diesel care trăgea câteva încărcături de cărbune se apropie cu viteză din direcţia opusă. Pentru a evita coliziunea, a tras calul la o parte, dar animalul s-a panicat şi a sărit în faţa motorului diesel. Soldatul a fost aruncat sub vagoneţi iar unul dintre aceştia i-a retezat ambele picioare”, relata autorul informării.

O mulţime de oameni erau angajaţi în minele de cărbune în timpul serviciului militar. „Unii dintre ei au fost trimişi aici în urma unor pedepse pentru că au încercat să scape de armată, iar alţii doar pentru că militarii reprezintă o forţă de muncă ieftină. Aceşti soldaţi sunt neexperimentaţi şi sunt implicaţi în numeroase accidente. Recent, un soldat a murit zdrobit de vagoneţii cu cărbune în timp ce făcea o gaură în galerie pentru aplicarea dinamitei. Părinţii săi au fost informaţi că a murit din cauza unei boli pe care o contractase înainte de a intra în mină, astfel li s-a spus că el era slăbit şi bolnav înainte de a efectua serviciul militar la mină”, arăta nota informativă.
Din cauza măsurilor de securitate foarte reduse, „neglijate criminal” se întâmpla aproape în fiecare zi ca rocile să se prăbuşească în puţuri, în urma infiltraţiilor apei. Ele cădeau peste trupurile şi capetele muncitorilor şi adesea le provoacau leziuni grave.

„Şefiii minelor, români sau ruşi (n.r. până în 1954), nu sunt interesaţi de mineri şi niciunul dintre ei nu a coborât în subteran. Dau dispoziţiile din birourile lor, dar nu inspectează activităţile miniere. Se zvoneşte că le este teamă din cauza proastelor măsuri de securitate şi a actelor de sabotaj. Ei conduc minerii prin intermediul altor persoane, având un personal numeros la dispoziţie. Managementul are un staff ridicol de supradimensionat cu funcţionari”, arăta refugiatul.
Munca în mine era organizată printr-un sistem de grup. Fiecare grup de muncitori avea atribuite sarcini speciale. „Unul extrage cărbune, altul sapă găruri pentru dinamită, altul este ocupat cu munca de armare. Alţii scot rocile sub care inginerii speră să găsească minereu şi mai sunt grupuri angajate la transort, reparaţii etc.”

Miliţia şi Securitatea vegheau totul
O unitate a Securităţi era responsabilă pentru menţinerea autorităţii în mină. Putera ei varia în funcţie de mărimea exploatării, dar de obicei ea consta în 200 de ofiţeri şi oameni pentru fiecare dintre exploatări. Angajaţii forţelor de ordine locuiau în barăci speciale ridicate în incintele miniere şi aveau o serie de posturi de observaţie amenajate în toate colţurile acestora. Aveau îndatoriri de pază şi de control la sosire şi la plecarea minerilor care nu locuiau în exploatări. „Toţi minerii care intră în sediile exploatărilor sunt percheziţionaţii de angajaţi ai securităţii care nu poartă uniforme, în prezenţa unor miliţieni în uniforme. Un muncitor cu chibrituri sau ţigarete asupra lui este imediat arestat şi acuzat că intenţionează să cauzeze incendii sau explozii în mină, apoi este pedepsit sever. Astfel îi este imposibil unui miner să fumeze pe lungul drum spre ieşirea din mină sau spre casă. Adesea ofiţerii de securitate pun clandestin chibrituri în buzunarele oamenilor pe care îi duşmănesc pentru a pune mâna pe ei. Acest lucru este făcut de obicei cu ajutorul agenţilor infiltraţi de miliţie”, arăta autorul notei.

Întreaga incintă a minei era înconjurată de garduri de sârmă ghimpată şi ziduri de aproape doi metri înălţime. Oricine intra era prizonier, căci nu putea ieşi fără un permis special. Conducerea unităţilor de miliţie pentru cele nouă mine din zonă se află în Petroşani. „Securitatea a reuşit să prevină toate încercările de dezordine şi greve din regiune, dar acest lucru a putut fi făcut doar cu multă brutalitate. Un bărbat a fost arestat şi acuzat că a fost împotriva autorităţilor şi pentru că a criticat eşecul lor de a menţine drepturile muncitorilor şi reglementările sociale aşa cum au fost garantate în teorie”, informau autorii raportului din toamna anului 1954.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Prăbuşirea oraşelor muncitoreşti ridicate de la zero în anii comunismului. Cum au ajuns centrele industriale apărute peste noapte adevărate „oraşe-fantomă“

Mega-proiectele secrete din comunism: canalul pentru submarine, portul militar condus de sovietici şi mina de uraniu cu 15.000 de deţinuţi politici

Secretele sovromurilor din primii ani de comunism. Cum a ajuns toată industria românească sub controlul sovieticilor

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: