De ce au fost considerate obştile săteşti „cea mai strălucită formă de democraţie“. Cum funcţionau şi ce beneficii aduceau

Obştea sătească a fost în trecut şi este şi astăzi o comunitate reunită pe un hotar, în care oamenii aveau drepturi egale pe suprafeţele de pădure, păşune, livezi şi aşa mai departe.

Obştea sătească a jucat un rol important în viaţa românilor din cele mai vechi timpuri. Obştea asigura împlinirea tuturor îndeletnicirilor specifice comunităţilor străvechi. Practic, săteanul avea drept de folosinţă la toate părţile comune ale teritoriului, precum pădure, ape, păşuni, beneficiari fiind toţi membrii obşteni, în drepturi egale.

Obşile s-au format încă de pe vremea geto-dacilor, au evoluat şi s-au dezvoltat până în epoca modernă, reprezentând motorul dezvoltării satelor.

În Vrancea, obştile s-au format mai ales în zona de munte, care avea întinse suprafeţe de păduri. Chiar şi numele judeţului Vrancea provine de la această entitate administrativ – economică, nume a cărui origine, potrivit lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, ar fi traco-dacică şi ar proveni de la cuvântul "vrana", care se traduce ca "pădure" sau "munte", ori poate de la cuvântul sanscrit "vran" („munte).

Conform studiilor unui mare sociolog, Henri Stahl şi ale unui jurist strălucit, judecătorul Aurel Sava, Obştile Devălmaşe de Răzeşi ale Vrancei au însemnat acum un secol cea mai strălucită formă de democraţie sătească, cu mult timp înainte ca această idee să se aplice la nivelul ţărilor Europei.  

"Fiecare obşte dispunea de un statut juridic, cu drepturi şi îndatoriri pentru membri. Obştile au contribuit la ridicarea bisericilor, a şcolilor, a drumurilor şi dispensarelor", ne spune istoricul focşănean Cezar Cherciu.

Dacă sute de ani activitatea obştilor s-a desfăşurat fără nici un regulament, pentru prima dată în istorie statutul acestora a fost legiferat pe baza Codului Silvic din anul 1910, când toate aceste entităţi au fost obligate să-şi aprobe, în şedinţe colective, instrucţiuni şi un cadru oficial de funcţionare. Prin acesta se stabilea modul în care trebuia gestionată averea colectivă, alcătuită din pădure în special, dar şi din fâneţe-păşuni sau goluri de munte, dar şi să împiedice, cât de cât, abuzurile din interiorul lor, unde de multe ori se votau tranzacţii suspecte de material lemnos sau exploatări silvice iraţionale.

Obştile, reglementate în 1910

“Codul Silvic din anul 1910 încearcă să pună capăt jafului din Munţii Vrancei şi-i obligă pe obşteni să dea o formă oficială, riguroasă, organizării lor arhaice, întemeiate pe drepturi tradiţionale şi obiceiul pământului. Practic se dorea prin acest cod silvic ca toate hotărârile obştenilor, pronunţate prin glasurile Consiliilor de Administraţie, să fie avizate de către persoane deasupra oricăror bănuieli şi influenţe, adică judecătorii vechilor ocoale rurale Năruja, Vidra şi Tulnici şi la nevoie supervizate de Judecătorii Tribunalului Putna. Teoria aceasta, perfectă pe hârtie, s-a dovedit mai greu de pus  în practică, avutul obştilor, pădurile, scăzând an de an ca suprafaţă, fără ca obştenii, deşi egali între ei, să se îmbogăţească cu toţii, la fel şi proporţional cu exploatările forestiere pe care, în definitiv, le votau şi le acceptau”, spune istoricul vrâncean Florin Dîrdală.

Cu puţin timp înainte de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, câţiva ingineri silvici din regiune au întocmit o hartă a munţilor Vrancei şi un raport, ambele sugestive pentru o zonă geografică, altădată prosperă, dar, chiar şi în aceste condiţii, de mare potenţial pentru viitor. Aflăm din acest studiu că suprafaţa totală a Vrancei arhaice era de 135.000 hectare, din care obştile, 27 la număr, stăpâneau 61.519 hectare, iar aproape întreg fondul forestier disponibil pentru exploatare era epuizat la nivelul anului 1939.

“Inginerii au lansat atunci câteva sugestii pentru ca Vrancea să revină la vitalitatea ei forestiera de altădată, dintre care amintim-federalizarea pe bazine a obştilor existente, apoi separarea definitivă a categoriilor de folosinţă –pădure, păşune, teren agricol, asigurarea fondurilor băneşti pentru opera de reîmpădurire, încurajarea culturii pomicole şi apicole ale Regiunii Vrancea şi organizarea aprovizionării şi valorificării tuturor produselor din Vrancea muntoasă”, mai spune Florin Dîrdală. 

Alături de aceste vechi obşti devălmaşe, au mai existat în trecut, şi e cel puţin curios ca  până în prezent nu s-au reînfiinţat, obşti provenite din  comasări de suprafeţe lăsate moştenire rudelor, suprafeţe care nu s-au divizat pe teren şi care nu trebuie înţelese ca obşti de moşneni sau răzeşi în spiritul Codului silvic din 1910.

Vrancea are azi 29 de obşti

În anul 1948 existau obşti diferite faţă de cele cunoscute, precum Chelboasa din Drăguşeni, Valea Lungă, Petrişul, Pelinul toate din Fitioneşti, Chiscoci din Movilita, Hormolocul şi Pânceşti ambele din comuna Pânceşti, Muncelul, Străoane de Sus, Străoane de Munte, Străoane de Jos, toate din comuna Străoane. Membrii lor stăpâneau teren acoperit cu vegetaţie forestieră, dar mai ales fâneţe şi păşuni, cea mai bogată în păduri fiind Obştea Pânceşti cu 125 ha, iar cea mai întinsă păşune, de 170 ha, aparţinea Obştii Chiscoci din Movilita.  

Statistic, aceste obşti aparte nu stăpâneau mai mult de câteva sute de hectare de pădure în total, dar suprafeţele de păşune pe care le aveau în proprietate toate aceste  asociaţii depăşeau câteva mii de hectare. 

După 1948, obştile au fost naţionalizare, iar patrimoniul lor a intrat în stăpânirea statului. Activitatea obştilor a fost reluată după 1990.

Astăzi, în Vrancea, funcţionează 29 de obşti, care deţin 64.000 de hectare de pădure, adică o treime din suprafaţa forestieră a judeţului. Acestea funcţionează pe principiul unei societăţi comerciale, astfel încât dacă sunt administrate eficient la sfârşitul fiecărui an membrii obştii primesc o anumită cantitate de lemne şi chiar dividende din profitul obştii. De regulă, sumele de bani pe care le primesc obştenii nu se ridică la mai mult de 200 de lei pe an, iar cantitatea de lemne pentru folosinţă proprie ajunge la cel mult trei metri cubi.