Păţaniile unui oltean care a câştigat la Loteria vizelor. „Mă aşteptam să văd sute de zgârie-nori, ca-n filme. Dar nu-i aşa“

Păţaniile unui oltean care a câştigat la Loteria vizelor. „Mă aşteptam să văd sute de zgârie-nori, ca-n filme. Dar nu-i aşa“

Alexandru Mihai Tiţa FOTO Arhivă personală

Un oltean care a câştigat la Loteria vizelor trăieşte de două decenii visul american. Departe de casă, îi este dor de mirosul munţilor, de colbul de pe uliţa bunicilor şi de vacanţele de la Costineşti. Acum, este managerul unei trupe care se numeşte Vox Maris, locul-vedetă al distracţiei de pe litoralul românesc de altădată

Ştiri pe aceeaşi temă

În anul 1999, Alexandru Mihai Tiţa, de 47 de ani, a plecat în Statele Unite ale Americii cu câţiva dolari în buzunar, dar cu tolba plină de vise. Originar din Craiova, românul care lucra ca jurnalist la un post local a aflat că a câştigat la Loteria vizelor. „Totul a fost pe repede-înainte. Ţin minte că ultimul meu articol a fost despre mineriada de la Costeşti şi, la scurt timp ne-am făcut bagajele şi am părăsit România“, îşi aminteşte el.
 
A plecat în necunoscut, de mână cu soţia sa, Mihaela. Tot ceea ce ştia el despre America era din povestirile unchiului său, care emigrase pe continent în perioada comunistă. 
 
A ales Chicago, cel mai mare oraş al statului Illinois, unde este o importantă comunitate de români, de aproximativ 160.000 de oameni. Acum, locuieşte împreună cu soţia şi cu gemenii în vârstă de 9 ani într-o suburbie a oraşului Chicago. „Noi ne-am ales zona asta pentru că şcoala de aici este cotată la maximum şi profesorii sunt buni, chiar dacă şi taxele sunt mai mari. Dacă birurile sunt mari înseamnă că stai într-o zonă cu şcoli bune, pentru că impozitele merg şi spre învăţământ. Cred că aşa le oferi o şansă în plus copiilor“, spune românul. 
 
„Eşti sancţionat dacă nu-ţi dai zăpada din faţa casei“
 
Râde când îşi aduce aminte de aşteptările pe care le avea atunci când călătorea spre tărâmul făgăduinţei. „Mă aşteptam să văd sute de zgârie-nori, aşa cum vezi în filme. Dar nu este aşa. Doar centrul oraşului, în special în metropolele americane, este aşa structurat, unde sunt 10-15 astfel de clădiri“, spune el.
 
Pe lângă arhitectura metropolelor americane, foarte mult l-a surprins verdele. „Totul este verde şi curat. Aici, în general, lumea nu aruncă nimic pe jos. Ai un gunoi, ţi-l bagi în buzunar. Pe stradă nu se scuipă. Dacă te prinde poliţia, primeşti o amendă de nu te vezi. Cea mai mică este de 250 de dolari sau, în funcţie de legile fiecărui stat, muncă în folosul comunităţii“, exemplifică el. 
 
Apoi, la fel de restrictive sunt şi legile fiecărui oraş. El şi familia lui au ales să locuiască într-un apartament pentru că nu au suficient timp liber să se ocupe de treburile gospodăreşti pe care le are, spre exemplu, un american care locuieşte la o casă. „Eu nu am timp să tai iarba şi, dacă laşi gazonul să depăşească o anumită mărime, iei amendă. De asemenea, eşti sancţionat dacă nu ţi-ai dat zăpada din faţa casei sau de pe trotuar. Dacă ninge şi depăşeşte zăpada 20 de centimetri, trebuie să ieşi afară şi să dai zăpada din faţa casei, de pe trotuar. E conştiinţă sau frică. Nu ştiu ce e, dar funcţionează“.
Cei care locuiesc la o casă trebuie să respecte normele orăşelului, începând de la culoarea şi înălţimea gardului, până la planul casei.
 
Poliţistul e mereu cu glonţul pe ţeavă
 
Legea se aplică în orice împrejurare. Alexandru Mihai Tiţa spune că a văzut recent o ştire în care un român se trăgea de şiret cu un poliţist. „Păi, aici, dacă cineva încearcă să se comporte urât cu un om al legii este împuşcat. Dacă vorbeşti urât, eşti la închisoare în câteva ore şi apoi hotărăşte un judecător soarta ta. Dacă agresezi un poliţai eşti un om mort încă dinainte de a face asta. Când te opreşte, e cu mâna pe pistol. El este pregătit pentru orice, cu glonţul pe ţeavă“. 
 
Românul povesteşte că a simţit pe propria piele ce înseamnă punerea în aplicare a unei legi americane. Oprit de poliţist în mijlocul nopţii, din exces de zel, a băgat mâna în buzunar pentru a scoate portofelul în care avea actele. „Mi-a zis: «Nu mişca, mâinile sus!». Aveam un portofel negru şi el a crezut că scot pistolul. Până nu îţi zice el să scoţi actele tu nu faci nimic“, retrăieşte el acel moment. 
 
Un alt aspect care l-a impresionat în Chicago este politeţea. Când a păşit pentru prima dată în metropolă, toţi îi zâmbeau pe stradă. „Eu mă uitam la ei şi mă întrebam de unde mă cunosc. Obişnuit ca în România, unde lumea se uită urât la tine, aici toţi mă salutau: «Hey». Pe urmă m-am prins eu“, râde românul. Acum, spune că recunoaşte după privire un nou-venit.
 
Nu peste tot se simte bucuria Crăciunului
 
Cea mai frumoasă perioadă a anului rămâne, şi peste Ocean, tot Crăciunul, dublată de Ziua Recunoştinţei, când toată familia se strânge acasă. „Familia americană este împrăştiată prin toată America. Un copil este la New York şi unul în partea cealaltă, la Los Angeles. Dar de sărbători, toţi vin acasă, taie curcanul şi spun poveşti“, povesteşte românul.
 
Spune că anul trecut, a fost plecat împreună cu copiii în Florida, la Disney Land. Îmbrăcat în pantaloni scurţi şi un tricou, la 28 de grade Celsius, nu a simţit deloc bucuria Crăciunului.
 
Cozonac şi vin pe masa românilor
 
Românii care au ajuns în Chicago au emigrat cu tot cu obiceiuri. Aşa se face că, de la masa tradiţională nu lipsesc nici sarmalele, nici mămăliga, nici cozonacul şi nici vinul de curte. „Mă uitam pe un meniu de nuntă trimis de o rudă din Craiova şi nu înţelegeam ce mănâncă oltenii mei: tot felul de rulouri şi rulade, care mai de care cu nume din care nu înţelegi nimic. Vreau să spun că aici, la nunţile românilor, se serveşte mâncare tradiţională“. Singurul produs românesc pe care nu l-a mai gustat demult este micul. „Îmi este dor de micii româneşti, autentici, cu muştar“, recunoaşte el. 
 
A revenit de două ori în ţară după ce a câştigat la Loteria vizelor şi, la anul, are în plan să-şi aducă şi copiii. „Vreau să vadă şi ei Munţii Carpaţi. Să simtă acel miros de neegalat. Până acum, au văzut doar stâncile, nu munţii cei mari“.
 
Olteanul spune că în România simte mai bine pământul sub picioare. Vacanţele petrecute la bunici, Dunărea şi munţii au un loc aparte în inima sa. 
 
Spiritul liber al distracţiei de la Costineşti dus peste Ocean 
 
Alexandru Mihai Tiţa este, în prezent, managerul trupei de muzică Vox Maris, dat după numele vestitei discoteci din Costineşti, singurul loc din România unde în perioada comunistă se cânta muzică străină, iar trupele în vogă – Iris, Semnal M sau Compact – îşi lansau şlagărele. Pe lângă cele trei joburi: în domeniul artistic, medical şi de marketing advertising, îşi face timp întotdeauna şi pentru programe de voluntariat. 
 
Trupa de folk-rock Vox Maris s-a născut în februarie 2011, din fuziunea a două grupuri care activau separat, dar aveau aceleaşi perspective.
 
Trupa a fost primită cu braţele deschise de comunităţile româneşti din America, fiind invitată să participe la multiple festivaluri organizate în marile oraşe. Preţul unui bilet este de 20 de dolari, preţ perceput doar pentru a-şi acoperi costurile de producţie. 
 
„La sfârşitul anului 2012, Vox Maris Band a lansat «Amintiri cu haiduci», un spectacol care a fost un tribut adus acelor artişti şi formaţii care, asemenea haiducilor din vechime, au stat cu fruntea sus în faţa unui regim totalitar comunist şi au reuşit prin cântecele lor să ţină vie tradiţia şi cultura poporului român. Mă refer la Florian Pittiş, Alexandru Andrieş, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, la formaţiile Iris, Compact, Pasărea Colibri, Roşu şi Negru. Spectacolul s-a transformat în turneu, fiind vizate Chicago, Portland, New York, Washington DC, Houston“, spune Tiţa. 
 
La începutul anului 2017, când românii au protestat în stradă vizavi de Ordonanţa 13, trupa Vox Maris Band a compus o melodie-manifest pe versurile unei alte românce stabilite peste Ocean, Alina Celia Cumpan. Iată cum sună versurile: „Guvernanţi să nu uitaţi/Voi ne-aţi făcut Imigranţi! Ani întregi trădaţi, minţiţi/ Ne-aţi graţiat de părinţi. /Ne unim pentru dreptate/ De aproape, de departe/ Pentru cei ce-n 89/ Au visat o lume nouă. Vouă ştim că nu vă pasă/ Aţi tras plasă după plasă/ Astăzi vreţi să graţiaţi/Dar nu ne lăsăm furaţi! Pentru noi democraţia/ Nu e soră cu hoţia/ Învăţaţi cum să munciţi/ Nu cum să ne umiliţi! Suntem frate pentru frate/Încă credem în dreptate/ Când guvernul ne ignoră/ Mână-n mână facem horă! România te iubim! Azi istorie clădim/ Laşi n-am fost şi n-o să fim!“. 
 
Cine sunt românii din Vox Maris Band
 
 
Adrian Nechiti – chitarist şi solist vocal. Este liderul formaţiei. Inginer de profesie, spune că una dintre marile dorinţe ale vieţii sale a fost să înveţe să cânte la chitară. „În timpul copilăriei, inspirat de muzica folk a Cenaclului Flacăra, şi mai târziu de muzica rock, mi-am îndreptat privirile spre chitara electrică. Am urcat pe scenă în 1990, la un festival de muzică folk, urmând a concerta de-a lungul timpului în diferite oraşe din România. În 2001 am aterizat în Chicago împreună cu soţia mea, Claudia, iar în 2006, comoara vieţii noastre, Bianca, a apărut pe lume“.
 
Dan Rizo - filosofului trupei, omul de la tobe, s-a născut în Deva. În liceu pune bazele formaţiei „Atomic“. Se stabileşte în America şi la interval de câţiva ani după sosire îl întâlneşte pe Adrian Nechiti alături de care acordurile muzicale prind din nou glas, în basement-ul lui. Deep Purple, AC/DC, Metallica, Celelalte Cuvinte, Compact, Iris i-au influenţaţ şi înfrumuseţat viaţa. E căsătorit, are doi copii şi e pasionat de filosofie, sociologie, istorie, politică, ecologie, literatură, natură. Este omul care trăieşte momentul, fără a da credit prea mare viitorului. ,,Vox Maris pentru mine: «Doing what I love and love doing it!» Filozofia mea de viaţă: «Ce faci atunci când faci ceea ce faci?» Află răspunsul şi vei găsi «the meaning of your life». 
 
Dan Păduraru – liderul vocal al trupei. Este omul căruia îi place ca viaţa să fie un mister. Provine din Galaţi, pe care-l consideră unul dintre cele mai frumoase oraşe din România. A părăsit România în 1992 şi, după o călătorie plină de peripeţii, Dan Păduraru se îmbarcă la bordul unui vapor cu plecare din Lisabona, debarcând în Montreal. În 1995, Dan ajunge la Chicago. În „oraşul vânturilor“, o întâlneşte pe Mirela, cea care-i va deveni soţie şi mama celor doi copii, Diana şi Ştefan. 
 
Marius Olteanu – chitarist. Are rădăcinile în Târgu Lăpuş judeţul Maramureş şi este ultima achiziţie a trupei. Este printre primii absolvanţi ai proaspăt înfiinţatei secţii de chitară clasică de la Liceul de Artă din Baia Mare. Continuă studiile la Cluj, în cadrul Academiei de muzică „Gheorghe Dima“, şi-şi urmează chemarea spre muzică. În 2002 se stabileşte în Chicago, iar în vara anului 2016 îi întâlneşte pe băieţii de la Vox Maris, alături de care îşi umple viaţa. 
 
Dragoş Boscoianu, fost profesor de religie în România, a ajuns avocat. Nu a renunţat însă şi la chitara bas, cu care completează formaţia Vox Maris. În câteva cuvinte, Dragoş se caracterizează astfel: ,,Îndrăznesc să gândesc autonom, mai ales atunci când îndeletnicirea aceasta este desuetă. Nu preţuiesc lucrurile materiale, ci oamenii. Aş vrea şi încerc să fac cât mai mult bine. Mă agasează parvenitismul, ipocrizia şi superficialitatea. Chiar şi când credinţa este considerată obscurantism, îmi pun încrederea în Dumnezeu în tot ceea ce fac“.
 
Născut la Sânicolaul Mare, România, Marcel Vinesar e clăparul trupei Vox Maris. Soseşte la 17 ani în America, unde se alătură unei trupe de rock-creştin ca pianist, influenţat de muzica rock, hard rock şi alternativă. Marcel nu-şi găseşte în muzică doar o plăcere, ci şi o necesitate de refulare artistică. Cu bucurie se alătură băieţilor de la Vox Maris. De profesie dulgher, iubeşte pescuitul şi preferă ca timpul liber să îl petreacă în mijlocul familiei, alături de soţia sa, Ramona, şi de cei trei copii: Dariu, Joshua şi mezinul Jacob. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările