Fostul comandant al navei-şcoală Mircea şi abuzurile Securităţii: „După o noapte de interogatoriu eram zăpăcit, când am ajuns acasă am sunat la altă uşă“

Fostul comandant al navei-şcoală Mircea şi abuzurile Securităţii: „După o noapte de interogatoriu eram zăpăcit, când am ajuns acasă am sunat la altă uşă“

Eugen Ispas, comandantul navei-şcoală Mircea aproape un deceniu FOTO M.I.

Contraamiralul Eugen Ispas, fostul comandant al navei-şcoală Mircea în marşul din SUA din 1976, a fost anchetat aproape un an de Securitate pentru că trei membri ai echipajului au cerut azil politic în America. După acest episod, lupul de mare nu a mai navigat niciodată.

Ştiri pe aceeaşi temă

În 1976, nava-şcoală Mircea a traversat Atlanticul participând, alături de veliere din întreaga lume, la comemorarea a 200 de ani de la declararea independenţei SUA, în urma unei invitaţii a Departamentului Forţelor Maritime al Statelor Unite ale Americii.  
 
Dacă misiunea a fost un succes pentru Mircea, voiajul i-a schimbat viaţa comandantului Eugen Ispas pentru totdeauna. Cât timp nava-şcoală s-a aflat în porturile din SUA, trei membri au echipajului au fugit şi au cerut ulterior azil politic: un ofiţer, un student şi un militar în termen. „Ultimul a fugit cu câteva ore înainte de plecarea bricului din America. A ieşit pe punte şi a zis că merge să vadă velierul polonezilor, dar dus a fost“, îşi aminteşte fostul comandant. 
 
După câteva ore, comandantul a fost chemat la Serviciul Imigrări pentru a vorbi cu ofiţerul Vladimir Moisiuc, cel care fugise: „A dat mâna cu mine, m-a salutat, dar mi-a spus că nu mai vrea să se întoarcă în ţară. Cineva de la Imigrări i-a spus: «Puteţi să vorbiţi ce vreţi, întrucât aici sunteţi în America»“. După mulţi ani, o cunoştinţă de-a comandantului care a ajuns în America l-a întâlnit pe fugar şi a aflat că este bine şi că între timp reuşise să-şi aducă şi familia pe „pământul făgăduinţei“. 
 
Anchetat zi şi noapte 
 
Ajuns în ţară, pentru comandant a început calvarul. Dacă la plecare sute de oficialităţi şi familiile echipajului şi studenţilor erau pe chei să le ureze „Vânt bun din pupa“ şi să le facă cu mâna, la întoarcere, doar câteva oficialităţi i-au întâmpinat, din cauza faptului că echipajul era mai mic cu câteva persoane.
 
Comandantul Eugen Ispas era chemat aproape zilnic la sediul Securităţii din Constanţa, de pe Bulevardul Mamaia. „Mă chemau aproape zilnic şi mă ţineau cu orele să le zic de ce au fugit cei trei. Nu aveam cum să-i împiedic să fugă. Când nava ajungea în porturi, echipajul avea voie să viziteze oraşul. Se făceau grupe de câte patru-cinci studenţi conduşi de un cadru militar“, spune Ispas.
 
Fostul comandant îşi aminteşte că într-o noapte, după ce fusese ţinut şase ore la Securitate, la întoarcere acasă a intrat în altă scară de bloc şi a sunat la altă uşă. „Eram zăpăcit. Nu mai ştiam de mine“, mărturiseşte el. Dar, continuă, niciodată nu a scris niciun rând în cadrul anchetei. Nici soţia lui, Ana, profesor de matematică, nu a scăpat. Într-o zi, câţiva securişti i-au bătut la uşă şi au întrebat-o dacă soţia unui fugar, profesoară de franceză, a luat legătura cu ea. „Nevastă-mea i-a dat afară pe securişti. Nu a păţit nimic. Nu aveau ce să-i facă“, spune el.
 
 
Turnătorii de pe punte
 
Ancheta Securităţii în ceea ce-l priveşte este cu atât mai greu de înţeles atât timp cât pe nava-şcoală Mircea, în toate marşurile, erau prezenţi şi doi contrainformatori, iar dintre membrii echipajului cel puţin trei erau colaboratori. „Îi ştiam care erau membrii serviciului secret. Pentru că totdeauna erau lângă mine atunci când, prin diverse porturi, mă întâlneam cu oficialităţile. Dar niciodată nu mi-au făcut probleme, niciodată nu mi-au zis nici măcar «du-te mai încolo». Pe lângă echipajul propriu-zis îmbarcat pe navă, se mai găseau câteva funcţii gen ofiţer cu aprovizionarea, şeful elevilor, şef cu protocolul şi aici erau încadraţi cei care se ocupau cu contrainformaţiile“, explică Eugen Ispas. 
     
Securitatea îşi recrutase colaboratori şi dintre membrii echipajului. De acest lucru fostul comandant a aflat după Revoluţie, când un prieten l-a chemat să-i arate dosarul. „Erau vreo trei care dădeau note informative, oameni din echipajul meu. Ce m-a surprins? Faptul că unul dintre ei dădea zilnic informaţii de genul: «comandantul a băut cafeaua cu cutare», «comandantul a băut un pahar de coniac». Şi-au dat seama că i-am aflat apoi, pentru mine nu au mai existat“, povesteşte comandantul.
 
Îşi aminteşte că, în vreme ce turnătorii din echipaj îi urmăreau fiecare mişcare, în timpul marşului din SUA a fost invitat la „Vocea Americii“ pentru a da un interviu. „Eu atunci nu am ştiu ce decizie să iau şi m-am dus la viceamiralul Gheorghe Sandu, care a fost prezent în SUA pentru reprezentarea României. Şi atunci viceamiralul mi-a zis: «Du-te, măi, Eugene, şi dă-le interviu» şi aşa am ajuns să vorbesc la „Vocea Americii“ o oră şi jumătate. Realizatorul m-a întrebat doar cum am călătorit, informaţii pe care puteam să le dau. Ideea e că interviul fusese ascultat de toţi cunoscuţii mei în ţară“, rememorează fostul comandant din întâmplările petrecute în urmă cu 40 de ani.
 
A refuzat să mai navigheze
 
După marşul din SUA cu nava-şcoală Mircea, comandantul Eugen Ispas a refuzat să mai navigheze. Era dezamăgit de ancheta care nu se mai termina şi, pe de altă parte, nu a mai fost avansat. Avea în spate ani grei de marinărie. După absolvirea şcolii de marină, a stat doi ani pe fostul distrugător Ferdinand, apoi a fost repartizat pe vedetele torpiloare de la Mangalia. Din 1966 a fost ofiţer secund pe bricul Mircea şi apoi comandant, până în 1977. 
 
 
„Eram disperat de atâtea anchete şi m-am dus atunci la comandantul Marinei şi i-am spus că vreau să plec de pe Mircea. Nu mi-a dat voie prima dată, dar într-un final a acceptat şi aşa am ajuns comandantul navei «Emil Racoviţă», care deservea scafandrilor. „Ea era dotată cu aparatură necesară pentru coborârea scafandrilor la o adâncime de 120 de metri, dar avea şi aparatură necesară pentru revenirea lor la suprafaţă“, îşi aminteşte comandantul. Apoi, a fost şeful cursului de scafandri de mare adâncime şi numit şef de Stat Major la Centrul de scafandri din Constanţa. Timp de doi ani, a fost comandantului acestui centru. În anul 1992 a ieşit la pensie, la vârsta de 57 de ani. 
 
Cele trei voiaje cu Mircea
 
Cât timp a fost comandantul navei-şcoală Mircea, Eugen Ispas a mers cu nava în trei voiaje. În 1972, echipajul sub comanda sa a întins velele şi a plecat spre Orientul Apropiat, timp de 30 de zile. „Am vizitat Libanul şi Egiptul. A fost marşul în care şi-a făcut practica şi Traian Băsescu. Era un student foarte bun şi foarte glumeţ. Râdea toată ziua. După mulţi ani, când el era preşedinte, ne-am întâlnit şi mi-a zis: «Să trăiţi, domnule comandant». I-am răspuns că eu ar trebui să-i zic aşa, la care el a spus că nu, că eu sunt comandant toată viaţa“, îşi aminteşte Eugen Ispas. 
 
Un alt voiaj, care a durat trei luni, a fost la Amsterdam, la împlinirea a 700 de ani de la atestarea oraşului. Fostul comandant îşi aminteşte că în acest marş a realizat un salut marinăresc care îi poartă numele: „salutul lui Ispas“: „Am avut eu atunci o idee şi i-am aranjat pe marinari pe vergi şi de aici ei scoteau boneta de pe cap şi strigau «ura», «ura», «ura»“. 
 
Cel de-al treilea voiaj al navei Mircea comandat de el a fost cel din America şi a durat  şase luni. Nava s-a deplasat de la Las Palmas la Marea Caraibilor, pe o distanţă de 3.500 mile marine, doar cu ajutorul velelor. Bricul a participat cu această ocazie la regata velierelor, dar şi la defilarea grandioasă care a avut loc în SUA la 4 iulie 1976.
 
 
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: