Cine sunt episcopii greco-catolici care ar putea fi beatificaţi de Papa Francisc. Cum a intrat biserica cu două milioane de credincioşi în catacombe

Cine sunt episcopii greco-catolici care ar putea fi beatificaţi de Papa Francisc. Cum a intrat biserica cu două milioane de credincioşi în catacombe

Episcopul Iuliu Hossu la o adunare publică din Cluj Arhiva Episcopiei de Cluj-Gherla

Papa Francisc va vizita România la sfârşitul lunii mai. Cu această ocazie, Suveranul Pontif ar putea anunţa decizia de beatificare a şapte episcopi greco-catolici care au sfârşit în temniţele comuniste.

Ştiri pe aceeaşi temă

Conform informaţiilor obţinute de Radio Europa Liberă, Papa Francisc va beatifica mai mulţi episcopi greco-catolici care au suferit în perioada comunistă în România. În procesul de beatificare s-a făcut un pas important la 5 aprilie 2018, când Postulatura Cauzei de beatificare a episcopilor greco-catolici a anunţat predarea lucrării Positio super martyrio la Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, lucrare conţinând documentaţia necesară argumentării martiriului celor şapte episcopi. Acest studiu în două volume, însumând 1900 de pagini, sintetizează în mod argumentat, pe baza documentelor de arhivă, mărturia şi jertfa episcopilor greco-catolici care, în faţa persecutorului comunist, au preferat moartea decât să-şi trădeze credinţa lor catolică
 
Cum a intrat Biserica greco-catolică în catacombe
 
Toate cultele au avut de suferit în perioada comunistă, însă greco-catolicii din Ardeal, care reprezentau aproximativ două milioane de credincioşi, au intrat în ilegalitate, cultul lor fiind desfiinţat printr-un decret. Preoţii care s-au opus deciziei au fost aruncaţi în temniţe, unde mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul.
Biserica Română Unită, al cărui act de naştere s-a semnat în Transilvania în anul 1701, de mitropolitul Atanasie Anghel, a fost scoasă în afara legii de statul comunist, prin Decretul 358 de la 2 decembrie 1948, care stabilea: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile (n.r. ‒ adunarea clericilor catolici dintr-o regiune), ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista“, stabilea sec actul normativ. În cuprinsul legii, se mai specifica faptul că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat“.
 
La acea vreme, spun istoricii, cultul greco-catolic avea aproximativ 1.800.000 de credincioşi, majoritatea dintre ei locuind în Transilvania, şi erau păstoriţi de aproximativ 1.700 de preoţi. Biserica greco-catolică avea o mitropolie la Blaj şi patru episcopii: la Cluj, la Oradea, în Maramureş, la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti. La aproape 70 de ani de la decret, în România mai sunt aproximativ 150.000 de greco-catolici, dintre care 124.000 români. La acest cult au aderat şi trei turci, zece tătari, şase evrei, trei armeni şi 12 ceangăi. 
 
Patriarhul Justinian, în căutarea oilor pierdute
 
Semnalul unificării celor două biserici a fost dat de Patriarhul Justinian Marina, în toamna lui 1948, care i-a ameninţat pe episcopii uniţi că, dacă nu vor lăsa de bună voie turma să se reîntoarcă la staul, se va duce el însuşi să o caute: „Cu ocazia învestirii mele am adresat un cuvânt pentru fraţii români din Ardeal - din strana stângă - care se lasă amăgiţi de câţiva conducători care îi îndeamnă să asculte de conducători din afară şi nu de cei fireşti. Am făcut apel atunci la patriotismul de români, ca să lase oile pe care ni le-au răpit acum 250 de ani ca să poată veni iarăşi la staul. (...) Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii ce am pierdut clasa cultă. Acum a venit vremea ca să fie egalitate aşa cum propovăduieşte creştinismul. Pot să anunţ deci că, dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să adunăm oile“.
 
Dar, cum trebuia să se păstreze apartenenţa de legalitate, sugerându-se că unirea o vor însuşi greco-catolicii, s-a anunţat că la Cluj va avea loc, la 1 octombrie 1948, o mare adunare unde se va hotărî drumul greco-catolicilor. Preoţii care au refuzat să se supună ordinelor trasate de la Bucureşti au avut parte de diverse  forme de constrângere. Metodele folosite au avut câştig de cauză astfel că 430 canonici, protopopi şi preoţi uniţi au semnat adeziunea pentru adunarea de la Cluj.
 
Despre torturile la care au fost supuşi unii preoţi aflăm din mărturiile consemnate în volumul „Biserica Română Unită ‒ două sute cincizeci de ani de istorie“, semnat de Alexandru Mircea, Pamfil Cârnaţiu şi Mircea Todericiu. Canonicul Tămâian de la Oradea a povestit că a semnat adeziunea după ce a fost torturat punându-i-se reflectoare în ochi, iar mâinile vârâte în foc. „Când mi-am revenit, povestea el, mi-au arătat semnătura pe care o recunosc că e a mea, fără să-mi amintesc însă când şi cum am semnat“, spunea el.
 
Un altul a fost închis într-o celulă de dimensiuni foarte reduse unde a stat patru zile şi trei nopţi, nemişcat. „La urmă ajunsesem ca o cârpă. Nu mai putui rezista şi semnai: în clipa aceea aş fi semnat orice, chiar şi condamnarea la moarte, numai să fiu eliberat de acele teribile chinuri“. 
 
În comuna Vurpăr, preotul a fost închis într-un canal larg de 80 de centimetri, plin de şobolani. Altul a fost ţinut într-o groapă de scurgere. Foarte mulţi au fost duşi la poliţie, batjocoriţi în fel şi chip şi bătuţi. 
 
Preoţii greco-catolici erau într-o situaţie fără ieşire: dacă nu trădau erau condamnaţi de ortodocşi, iar dacă se lepădau erau excomunicaţi de greco-catolici. În ajunul adunării de la Cluj, Episcopul Clujului, Iuliu Hossu, care era ţinut sub pază, a reuşit să trimită clerului său o scrisoare. „Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de Reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii preoţi din sânul Clerului Provinciei Noastre Mitropolitane, cu scopul de a produce schisma, cu lepădarea de Biserica noastră cea una, sfântă, catolică şi apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru, şi trecerea la Biserica ortodoxă. Cu puterea pe care o deţin ca Episcop al locului aplic pedeapsa excomunicării «ipso facto incurrenda» tuturor acelora ce ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite în prima Duminică a lunii curente sau în duminica următoare după primirea Decretului Nostru“. 
 
În acest climat de tensiune, adunarea prin care se anunţa unirea celor două biserici s-a ţinut la data de 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a Liceului George Bariţiu din Cluj. Numărul delegaţilor ar fi trebuit să fie de 38, echivalentul numărul celor care în 1698 au semnat „Manifestul de unire“ religioasă cu Roma. La consfătuire însă, doi dintre delegaţi, preotul Iuliu Man din Reghin şi Clemente Plăianu, din Eparhia de Cluj-Gherla, au refuzat să mai vină după ce au realizat că au fost minţiţi, iniţial spunându-li-se că la întâlnire va fi prezent şi episcopul Iuliu Hossu. 
 
La adunarea de la Cluj a fost citită Proclamaţia de revenire a Bisericii greco-catolice în sânul Bisericii Ortodoxe Române, iar delegaţii s-au prezentat a doua zi la Patriarhul Justinian pentru a anunţa cele hotărâte. 
 
 
Iuda nu are corespondent la greco-catolici
 
Însă, credinţa unui om nu putea fi ştearsă cu un burete, peste noapte, din sufletul său, şi ceea ce a urmat reprezintă încă o filă urâtă din istoria statului comunist, care a încercat să rupă forţat legăturile bisericii greco-catolice cu Roma.
 
O parte din bunurile bisericii au fost confiscate de statul român, iar o alta dată Bisericii Ortodoxe. Cardinalul, cei 12 episcopi, preoţi, călugări şi credincioşi greco-catolici au fost persecutaţi, mulţi dintre ei sfârşind în închisori şi în coloniile de muncă pentru singura vină că au refuzat să accepte „unirea“ cu biserica ortodoxă. 
 
Un fapt memorabil pentru rezistenţa episcopilor greco-catolici, spune preotul Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei de Cluj-Gherla, rămân vorbele lui Papa Pius al XII-lea: „Iisus a avut 12 apostoli dintre care unul a trădat, biserica greco-catolică din România a avut 12 episcopi dintre care niciunul nu a trădat“. Cei 12 episcopi au fost:  Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftene, Iuliu Hossu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea, Alexandru Todea, Ioan Dragomir şi Ioan Ploscaru. 
 
După adunarea de la Cluj, a continuat campania pentru strângerea adeziunilor. Muncitorii au fost ameninţaţi că sunt daţi afară dacă nu semnează trecerea la ortodoxie. Ţăranilor li s-a interzis să macine grâul la moară, pensionarilor li s-a pus în vedere că li se va retrage pensia, elevii ai căror părinţi nu trecuseră la ortodoxie erau obligaţi să plătească o suprataxă şcolară, iar personalul bisericilor a fost evacuat din case.
 
 
Cum nici cu aceste constrângeri greco-catolicii nu cedau în masă, s-a apelat la mijloace perfide: autorităţile au anunţat că s-au întocmit listele cu cei care vor trece la ortodoxie şi cine vrea să fie şters de pe listă să meargă la primărie să solicite acest lucru. Preoţilor, însă, li se rezervase altceva. Mărturia unui slujitor al Domnului este edificatoare în acest sens. „M-au chemat la Pretură. Închipuindu-mi de ce era vorba, mi-am salutat familia ca şi cum n-aş mai fi sperat să-i văd. La Pretură am întâlnit pe alţi preoţi care fuseseră chemaţi pentru acelaşi motiv. Ne-am sfătuit şi ne-am hotărât să purtăm mai bine crucea lui Hristos decât funia lui Iuda. Agenţii Guvernului ne-au ameninţat că o să ne alunge din case, că o să ne ia bunurile, să ne vâre în temniţă şi să ne tortureze. Unii au început să plângă, spunând că o să se mai gândească. Eu am spus că eram absolut hotărât să nu-mi lepăd credinţa. Un frate spuse pretorului că dacă şi-ar lepăda credinţa ar înnebuni. Pretorul i-a răspuns: «Mai întâi iscăleşte şi apoi du-te şi te spânzură. Noi n-avem lipsă de popi!». În sfârşit, mă lăsară să plec, cu condiţia ca să nu numesc pe papa la liturghie. Când am spus că asta era cu neputinţă, pretorul a început să înjure numele Papei. După ce m-au făcut să promit că cel puţin n-o să predic, mi-au dat drumul. Când am ajuns în sat, un credincios m-a înştiinţat că înaintea casei mele se găseau trei maşini de la poliţie. În noaptea aceea am dormit la un prieten.
 
În ziua următoare, după celebrarea Sf. Liturghii, câţiva poliţişti, care mă aşteptau afară, mi-au spus că mă aşteaptă la primărie. Dar, după ce am botezat trei copii, am fugit la munte. Poliţiştii m-au căutat peste tot, prin toate casele, mi-au arestat familia, mi-au luat puţinul ce aveam, făcând cercetări prin împrejurimi şi promiţând o mare sumă de bani celui ce mă va descoperi. Pe sacristan l-au bătut până la sânge pentru că n-a ştiut să le spună unde eram ascuns. Familiei mele i-au dat ordinul să mă găsească în 24 de ore, sub pedeapsa deportării. Ai mei atunci au fugit şi ei, lăsând totul. De la 1 noiembrie, ultima zi în care am putut să celebrez Sfânta Liturghie în casa unui prieten, umblu căutând ceva de lucru ca să nu mor de foame“, este mărturia tulburătoare a unui preot care nu a vrut să-şi lepede credinţa, consemnată în volumul „Biserica Română Unită ‒ două sute cincizeci de ani de istorie“. Pe de altă parte, au fost cazuri când credincioşii au refuzat să-l mai recunoască pe preotul care a trădat ca îndrumător spiritual şi l-au alungat din mijlocul lor. 
 
Martiri greco-catolici 
 
Capii bisericii greco-catolice au avut cel mai mult de suferit, mulţi sfârşind în închisori. Episcopii Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan au fost arestaţi în decurs de câteva zile, după ce s-au opus unificării forţate. Soarta lor au împărtăşit-o şi mulţi alţi preoţi din Blaj, Cluj, Timişoara, Arad, Oradea. 
 
Iniţial, episcopii au fost închişi la locuinţa de vară de la Dragoslavele, judeţul Argeş, al celui de-al treilea patriarh al României, Justinian. Acesta îi vizita des pe episcopi, în încercarea de a-i convinge să treacă la ortodoxism. Conducătorilor de eparhii li s-a interzis să ia contact cu lumea de afară şi au fost obligaţi să asiste la cursuri de marxism. 
 
De la Dragoslavele au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, judeţul Călăraşi, transformată în lagăr de detenţie pentru ierarhii uniţi, unde au avut parte de un tratament mai dur. Cum nici aici episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie nu au cedat, au fost aruncaţi în beciurile Ministerului de Interne şi pe urmă duşi la Văcăreşti, unde ultimul a decedat în urma torturilor, la 10 mai 1950. „Dacă mă vor izola, sigur voi fi ucis“, le-a spus el fraţilor de suferinţă. Vasile Aftenie a fost înmormântat clandestin în Cimitirul Bellu din Bucureşti, într-o ladă de lemn mult prea mică pentru trupul episcopului. Autorităţile nu au permis ca pe crucea de la căpătâiul lui să fie scris numele întreg, ci doar iniţialele: V.A. şi anul morţii. Cu toate acestea, la scurt timp, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi.
 
Aceeaşi soartă a avut-o şi episcopul Ioan Bălan al Lugojului. Deşi s-a ferit toată viaţa să facă politică, distanţându-se atât de fascism cât şi de comunism, în cele din urmă a murit din cauza credinţei sale, de la care nu a abdicat. A fost arestat la 29 octombrie de către şeful Securităţii Lugoj, maiorul Zoltan Kling. Acesta l-a găsit rugându-se în capelă, cu valiza pregătită, aflăm din scrierile lui Cicerone Ioniţoiu, cel care a realizat portretele episcopilor greco-catolici. 
 
Lui Justinian, care i-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă, episcopul Bălan i-a răspuns: „Dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţi creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Hristos!“. 
 
 
La 24 mai 1950, episcopii şi preoţii de la Căldăruşani au fost duşi la Sighet. Au urmat anii de foamete, frig, izolare, lipsă de medicamente. Episcopii Bălan, Rusu şi Hossu au fost transferaţi, aproape epuizaţi, la Spitalul Gerota din Bucureşti, iar ulterior la Curtea de Argeş şi apoi la o mănăstire din Tulcea. Ultimul drum al episcopului Bălan a fost către Jilava, unde a murit la 4 august 1959, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Capitală. 
 
Într-o noapte a anului 1952, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost înmormântat de securişti în cimitirul evreiesc de pe malul Izei, fără niciun semn la căpătâi. Slujitorul domnului avea 77 de ani şi a murit în închisoarea din Sighet, ultimii doi ani petrecându-i într-o celulă a acestui loc de exterminare. Episcopul fusese arestat în noaptea de 29 octombrie 1948 pentru că a protestat, prin predici şi scrisori împotriva întemniţării abuzive a preoţilor de către statul comunist, a naţionalizării bunurilor şi şcolilor bisericii din Oradea şi Beiuş. Episcopul a participat activ la Adunarea Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.  
 
Acelaşi sfârşit tragic l-a avut şi episcopul Ioan Suciu, care a murit la 27 iulie 1953, la Sighet. Deşi bolnav de ulcer, el nu a primit niciun ajutor medical. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul săracilor de pe malul Izei. Episcopul a fost arestat în octombrie 1948, după ce cordoane de soldaţi au încercat să-i blocheze intrarea în catedrala din Blaj, însă mulţumea de credincioşi veniţi la Casa Domnului i-au înlăturat.
După predică însă, a fost arestat şi aruncat într-un beci, unde timp de două zile a fost ţinut fără apă şi fără mâncare. Ulterior, a fost eliberat şi arestat din nou şi închis într-o celulă alături de episcopii Vasile Aftenk, Iuliu Hossu şi Alexandru Russu. De aici, a fost dus la Dragoslavele, Căldăruşani şi la Ministerul de Interne. În septembrie a fost închis la Sighet, unde a şi murit. 
 
Papa Paul al VI-lea a încercat să negocieze cu Nicolae Ceauşescu soarta Bisericii greco-catolice
 
Drumul de reprimare a cultului greco-catolic a fost unul fără întoarcere. Însuşi Papa Paul al VI-lea a încercat să discute problema cu Nicolae Ceauşescu, în primăvara anului 1973 atunci când dictatorul a acceptat să-l întâlnească pe Suveranul Pontif. Întâlnirea a fost una forţată. Suveranul Pontif a crezut că va reuşi să forţeze mâna lui Ceauşescu şi i-a înmânat un memoriu. Ceauşescu l-a primit, dar răspunsul nu a fost cel dorit de urmaşul Sfântului Petru. „România se numără printre statele care creează condiţii bune pentru manifestarea tuturor cultelor religioase. De altfel, trebuie să vă spun, în România sunt 14 culte. Acestea se bucură de toate drepturile şi aş putea chiar să vă spun că suntem în relaţii bune cu şefii tuturor acestor biserici. În ce priveşte biserica catolică, ea se bucură de toate drepturile. Sigur, sunt unele probleme care s-ar cere lămurite şi suntem gata, asupra acestora, să discutăm. Noi dorim ca la fel ca şi celelalte biserici din România şi biserica catolică să se încadreze în viaţa poporului, să participe activ şi la bucuriile şi la suferinţele poporului“, a spus Ceauşescu.
 
În ceea ce privea desfiinţarea cultului greco-catolic, el considera ca fiind o problemă pe deplin rezolvată. Relaţiile diplomatice ale ţării noastre cu Sfântul Scaun au fost reluate după 1989.
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: