Psihiatru, despre sinuciderea unui coleg de breaslă: Psihologii nu merg la psiholog

Psihiatru, despre sinuciderea unui coleg de breaslă: Psihologii nu merg la psiholog

Gabriel Diaconu este medic psihiatru FOTO Facebook/G.D.

Psihiatrul Gabriel Diaconu arată într-o postare pe pagina sa de socializare cât de fragili suntem  şi cum, uneori, chiar şi psihologii ajung să-şi pună capăt zilelor. Medicul face referire la tragedia de la Iaşi, unde un coleg de breaslă s-a sinucis, dar arată cu degetul şi spre mass-media, avidă de ştiri macabre.

Ştiri pe aceeaşi temă

Iată ce mesaj a postat medicul Gabriel Diaconu pe pagina sa de socializare:
 
 
Psihologii nu merg la psiholog. 
Doctorii nu merg la doctor. 
Iar chirurgii îşi amână uneori ridicol de mult propriile operaţii. 
Ce facem pentru alţii nu facem pentru noi. E o prostie, dacă stai să te gândeşti, dar totuşi se întâmplă mai peste tot. Cunosc gospodine care nu-şi savurează mâncarea, la fel cum cunosc brutari care nu suportă să mănânce pâine. De ce e relevant?
 
Un coleg de breaslă şi-a curmat zilele. Şi-a făcut felul. A murit. S-a omorât. Găsesc decent să nu-i menţionez numele, la fel cum găsesc potrivit să nu aduc aminte de mijlocul, metoda prin care a făcut-o. 
Presa a făcut-o deja. Psiholog se sinucide în propriu-i cabinet. Titlu. Şchioapă.  Cât aş încerca, nu pot să evit că ce scriu aici ar putea deveni captură într-un articol pe marginea subiectului.
 

La noi, publicul cere detalii

 
Deşi toate ghidurile internaţionale privind reprezentarea suicidului în mass-media recomandă abordarea sobră, reţinută în ce priveşte comunicarea unor astfel de ştiri, la noi publicul cere ”detalii care vă pot afecta emoţional”. 
Hai, dă-ne cu ranga în dinţi! Spune-ne şi ce-a mâncat omul de dimineaţă, dacă se poate. Umblă-i prin rufe. E mort, nu e ca şi cum se mai supără. De unde şi-a luat lama, cum se numeau pastilele, care a fost diametrul grinzii? Vorbim de acelaşi popor care plânge la prunci prăpădiţi prin latrine, dar n-are curaj să-şi bage un ac în omoplat când umblă pandemia pe străzi. Disonanţă cognitivă, îi spun psihologii, numele tău e România.
Am stat vreodată pe canapea, ca pacient? Da, nu o singură dată. Unu la mână că face parte din formarea noastră profesională, doi la mână şi noi sângerăm dacă ne tai, trei la mână că n-aş îndrăzni vreodată să recomand o cale cuiva pe care eu însumi n-am bătut-o, căreia nu-i văd sensul.
 
Factorul uman, totuşi, intervine. Suferinţa te schimbă. O moarte e o moarte, indiferent pe ce cale-ai ajuns la ea. Dar când vine vorba de sănătate mintală, rămânem cenuşăreasă. 
Ia, spre exemplu, serviciile telefonice de asistenţă psihologică lansate pentru cei care au trecut prin COVID. Mai ştim ceva de ele? Sau liniile telefonice de asistenţă pentru prevenţia suicidului. Dacă nu ştii pe cineva care ştie pe cineva, ce-ai să faci?
Mai e un pic şi a trecut jumătate din 2021. Acolo unde, la capătul medical, nişte doctori au făcut un Bumbeşti-Livezeni pe partea de ATI, oxigen, etc, în psihiatrie şi psihologie trăim acelaşi fenomen. Cerere. Multă cerere. Lucrăm. Lucrăm uneori la 120% randament. Zilnic sună telefonul, situaţii care mai de care mai complicate, criză şi colaps, boală şi detresă, viaţă şi moarte. 
 
 

Peste 90% din decesele prin suicid sunt prevenibile

 
E simplu să-ţi imaginezi moartea ca pericol când omul e vânăt şi degeaba trage aer în el, că tot nu-i ajunge. E mai complicat să vezi acelaşi fenomen când omul e tot la fel ca şi ieri, aparent ca şi mâine, poate că are o altfel de sticlire în ochi, poate c-a murmurat/ odată/ că decât aşa mai bine să dispară. 
Din punctul meu de vedere peste 90% din decesele prin suicid sunt prevenibile. Acei oameni nu era musai să moară. Dovadă stau şi studii, şi experienţă. Da, când eşti psihiatru vei salva vieţi. Nu e o meserie cu sclipici, n-ai costumaş şi instrumentar, n-ai boneţică şi videoclipuri cu pensa în plaga pacientului, dar e cel puţin la fel de spectaculos. Iar când omul moare, că n-a venit sau că n-ai reuşit, e la fel de dramatic. Noi suntem cei care umblă cu mănuşi invizibile într-un organ imaginar, materializat prin pierdere.
 
Psihologii nu merg la psiholog. Ce păcat. 
Pesemne că dacă psihologii ar merge la psiholog, poate şi doctorii ar merge la doctor, poate că şi pacienţii ar merge la pacienţi, poate c-ar merge şi poliţiştii corupţi la poliţie şi politicienii corupţi la ...oh, stai, că ei merg oricum spre politică. 
 

Dar eu ştiu şi oameni care nu-şi suportă zilele

 
În fiecare zi a vieţilor noastre avem cel puţin o viaţă pe mână. Bună, rea, simplă grea nu contează. Suntem norocoşi, noi cei care ne-am născut. Pentru că numărul celor care nu se vor naşte niciodată e incomparabil mai mare. Sensul, scopul, destinaţia ne scapă cel mai des. Să găsim sensul durerilor, să rezolvăm enigma căderii din graţie, eşecul existenţial, toate se pot întâmpla într-o viaţă de om. Şi ar fi bine, înainte să închidem ochii din nou, să fi trăit tot ce puteam noi trăi. Şi să fi făcut tot ce-am putut noi face. În care caz violenţa faţă de sine e inutilă. 
Dar eu ştiu şi oameni care nu-şi suportă zilele. Pe care-i bântuie gânduri apăsătoare. Ale căror singurătăţi muşcă şi zgârie şi fac fiecare clipă să pară un calvar. Să le ţii companie în noaptea propriei minţi e uneori imposibil. Dar unii o vom face, oricum. 
 
Puneţi preţ pe viaţă, chiar dacă viaţa n-are preţ. Pentru că psihologii nu merg la psiholog. Şi e păcat. E păcat când îţi dai seama că dincolo de meserie, dezbrăcat de etichetă, era un om cu aceleaşi crevase ale firii pe care le poţi vedea peste tot. Care a putut cât a putut, după care n-a mai putut. N-o să ştim niciodată ce era azi, dacă-l susţineam mai bine pe puntea suspinului.
 
Vă mai recomandăm şi:

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările