Foametea în Bărăgan: regimul aspru al deportaţilor în comunism

Foametea în Bărăgan: regimul aspru al deportaţilor în comunism

Deportaţi în iadul din Bărăgan FOTO IICCCMER

Deportaţii în Bărăgan s-au confruntat cu numeroase neajunsuri, însă lipsa hranei a fost una dintre cele mai mari probleme. Oamenii nu primeau alimente decât dacă mergeau la muncile câmpului, însă şi atunci raţiile erau insuficiente.

Munceau bătrânii, copiii, bolanvii şi văduvele, însă regimul comunist nu se îngrijea câtuşi de puţin de bunăstarea lor.

Deportarea în Bărăgan a fost una dintre metodele prin care regimul comunist s-a debarasat de „elementele duşmănoase“.
 
Oamenii, care şi-au  lăsat în urmă agoniseala de-o viaţă, au îndurat iernile aspre şi arşiţa verilor în cocioabe, suferind de lipsa apei de băut  şi a lemnelor pentru foc. Pe lângă toate acestea, s-au confruntat şi cu un regim crunt de înfometare. Alimentele erau atât de puţine încât oamenii ajunseseră să cerşească  o bucată de pâine în satele  învecinate. 
 
Proasta aprovizionare cu alimente şi-a pus amprenta asupra sănătăţii oamenilor, dar a influenţat şi potenţialul de muncă al dislocaţilor. Au fost situaţii în care  familii cu câte cinci-şase copii nu aveau ce pune pe masă. În ce priveşte hrana bebeluşilor, situaţia era şi mai dureroasă: în 1955, de pildă, s-a ajuns ca laptele de mamă să fie colectat şi vândut deportaţilor  care aveau nevoie.
 
Unul dintre cronicarii vieţii în Bărăgan este profesorul Nicolae Ţiripan, istoric şi fost şef al Arhivelor Naţionale din Călăraşi, care a adunat multe  mărturii şi documente privind soarta deportaţilor. Tabloul înfăţişat de arhive este unul sumbru. Realitatea crudă din Câmpia Bărăganului îi lăsa pe oameni fără cele mai simple necesităţi. „Alături de apa de băut, asupra vieţii oamenilor aduşi la «reeducare»  în Bărăgan o influenţă negativă a avut-o şi proasta aprovizionare cu alimente.
 
Pe lângă efectele în privinţa  sănătăţii, aceasta a influenţat şi potenţialul de muncă al dislocaţilor. Multe rapoarte menţionează faptul că «problema alimentării cu alimente merge greoi, ceea ce creează o atmosferă grea». O notă  informativă ce prezenta situaţia din comuna Valea  Viilor consemna că «mărfurile alimentare sunt puţine, iar în ceea ce priveşte pâinea, mălaiul şi zarzavaturile,  s-au adus cantităţi foarte  mici, iar pâinea nu se mai dă de şase zile, venind o dispoziţie ca în loc de pâine să se dea mălai, dar nici mălai nu a fost trimis, ceea ce face ca cei săraci să renunţe la a-şi mai construi case şi a căuta de muncă numai pe mâncare,  neavând alte posibilităţi»“, explică cercetătorul.
 
CERŞETORI PENTRU  O BUCATĂ DE PÂINE
 
Printre alimentele şi mărfurile care erau solicitate în primă urgenţă se regăseau: cartofii, făinoasele, arpacaşul, grişul pentru copii, ceaiul, zahărul, dar şi felinarele pentru iluminat, săpunul de rufe, lămpile de gătit şi petrolul lampant. Pentru a se asigura totuşi pâinea – care era aliment de bază – se luase măsura ca aceasta să fie făcută din fărâmituri de grâu măcinat. Într-un raport se menţiona: 

„Sunt familii, în număr destul de mare, care în momentul de faţă nu au cu ce hrăni  copiii, iar unii dintre ei au  câte cinci-şase copii care în momentul de faţă nu are ce să le dea să mănânce... Sunt bătrâni şi oameni din aceştia care au început să cerşească  în comunele învecinate, arătând că le mor copiii de  foame“. 
 
30 de lei litrul, laptele de mamă FOTO Arh.pers.prof. Nicolae Ţiripan
 
La scurtă vreme de la deportare, în comuna Dâlga  Nouă erau „26 de familii  fără nici un ban sau alimente pentru cei 40 de copii ajunşi la limita de subnutriţie, iar un bătrân de 70 ani a fost  găsit mort pe câmp“, se arăta  într-un raport. Pentru a se asigura hrana copiilor mici s-a ajuns până acolo încât, la începutul lunii august 1955, Sfaturile populare comunale  din satele cu dislocaţi erau anunţate că prin HCM 1.624 „se stabileşte preţul laptelui de mamă la 30 lei litrul pentru punctele de donare a  laptelui de mamă“. 
 
UN LUNG ŞIR DE NEAJUNSURI
 
„Discuţiile purtate cu cei ce au suportat rigorile regimului de detenţie din Bărăgan, scrisorile primite, dar şi documentele cercetate, ne-au întărit concluzia că în pofida măsurilor de aprovizionare  luate, populaţia dislocată a fost supusă unui regim de înfometare, aceasta fiind doar una dintre măsurile ce făceau parte din programul de exterminare al unor oameni care erau consideraţi duşmani ai regimului de democraţie populară. Aceasta  chiar dacă atunci când oamenii se convinseseră că speranţe de reîntoarcere nu mai sunt, situaţia aprovizionării cu alimente s-a mai îmbunătăţit prin valorificarea terenului intravilan de 2.400 de metri pătraţi, multe dintre curţile DO-iştilor devenind prin grija acestora adevărate grădini. Oameni gospodari, bănăţenii au făcut să rodească pământul, în grădinile lor reuşind să înflorească chiar şi migdalul“, explică Nicolae Ţiripan.
 
 
Localităţi înfiinţate în Bărăgan la deportare FOTO Arh.pers.prof.Nicolae Ţiripan
 
Dintotdeauna lipsa lemnelor de foc în Bărăgan le-a creat probleme locuitorilor. Şi cei dislocaţi au avut această problemă, precum şi aceea  a combustibilului necesar pregătirii hranei. Toate au  rămas nesoluţionate pe întreaga durată a prezenţei lor în Bărăgan. Un raport al delegatului Consiliului de Miniştri, din 24 august 1951, menţiona: „Aprovizionarea cu gaz: s-a dat pentru fiecare  gospodărie doi-trei litri în această lună şi aceasta în  insuficientă cantitate, întrucât din lipsă de lemn unii cetăţeni îl folosesc ca combustibil“. Pe 17 septembrie 1951, Direcţia Regională a Miliţiei Ialomiţa raporta Comitetului de partid al regiunii Ialomiţa: „Populaţia dislocată în satul Roseţii Noi (Olaru) din această regiune, manifestă nemulţumiri pe tema lipsei lemnelor de foc şi a furajelor necesare pentru hrana vitelor“. 
 
„SABOTAJ“ PENTRU SUBZISTENŢĂ
 
Lipsa lemnelor de foc i-a determinat pe dislocaţi să taie  perdelele de protecţie din  împrejurimi, intrând în conflict cu localnicii şi cu autorităţile din comunele învecinate. Această situaţie a provocat în rândul noilor sosiţi o nemulţumire cu caracter general. O notă-sinteză a Direcţiei Generale a Securităţii  Statului, din 10 decembrie 1951, menţiona: „Din cauza lipsei de combustibil, dislocaţii din comuna Cacomenaca  au distrus circa 5 ha de pădure,  iar cei din comuna Movila Gâldăului au tăiat 6 ha de  pădure“. Faptul că lemnul nu era folosit doar la construcţii,  ci şi la încălzitul locuinţelor şi la preparatul hranei era considerat de organele de securitate un sabotaj.
 
Conform profesorului Ţiripan, ajunşi pe culmile disperării, dislocaţii, nemaiavând alte soluţii, au fost nevoiţi să apeleze şi la furtul de lemn. Astfel, Priscău Petre din Dâlga Nouă, care avea  şase copiii şi locuia într-un bordei, casa nefiind acoperită, când a fost prins furând lemne, a spus: „Dacă aş avea de unde să cumpăr nu aş fura,  şi mai bine statul să ne dea în cap să ne omoare decât să ne lase să suferim atâta“. Ioan Bara, din acelaşi sat, cu patru copii, a răspuns:
 
 „Sunt obligat să fur fiindcă nu am ce  arde şi nu pot lăsa în frig copiii bolnavi de TBC, într-o  cameră cu pereţii umezi“. Şi alţi dislocaţi, cu familii la fel de numeroase, au spus că oricare ar fi măsura care s-ar lua asupra lor, ei nu se vor opri din a fura lemne, atât timp cât nu se gândeşte nimeni să ia vreo măsură pentru a-i aproviziona cu lemne de foc, mai ales că ei stau în case cu pereţii umezi, din care a început să crească iarba şi au copii mici, unii bolnavi de TBC. 
 
CIULINII BĂRĂGANULUI, ÎN SOBĂ
 
Într-un raport din 1953, Consiliul provizoriu al comunei Dropia informa: „Aprovizionarea cu lemne nu s-a făcut  fiindcă nu am avut de unde, şi nici o dispoziţie în acest sens. O parte a populaţiei adună de pe câmp buruieni şi a cumpărat paie, iar alţii, mai lipsiţi de mijloace materiale, urmează să strângă de pe câmp rădăcinile de floarea-soarelui şi coceni“. Paiele, cocenii, rădăcinile de floarea-soarelui, ciulinii şi alte buruieni se ardeau în sobele oarbe pe care  mulţi dintre dislocaţi au fost nevoiţi să le construiască  pentru a-şi asigura câtuşi de puţin căldura necesară în timpul iernilor aspre din Bărăgan. „Unul din foştii DO-işti îmi povestea că la marginea satului în care locuia construiau garduri din sârmă spre direcţia din care bătea vântul. În aceste garduri, vântul strângea grămezi imense de ciulini ce serveau apoi drept combustibil de foc“, spune profesorul Ţiripan.
 
CE SURSE DE HRANĂ AVEAU STRĂMUTAŢII
 
Problema hranei era una dintre cele mai complicate şi greu de rezolvat pentru cei aduşi în Bărăganul ialomiţean. Cooperativele, create special pentru a asigura aprovizionarea populaţiei strămutate, nu reuşeau să asigure cele necesare hranei, aşa cum menţionau cele mai multe dintre rapoartele informative: „Din punct de vedere al aprovizionării cu alimente, cooperativele nu au nimic şi locuitorii sunt nemulţumiţi, căci aprovizionarea o fac numai la pieţele din satele vecine, unde nu se găsesc alimente strict necesare ca: fasole, brânză, ulei, griş şi zahăr pentru copii, alimente care ar putea fi aduse prin cooperative“. 
 
Deportaţi în Băărgan FOTO bcut.ro
 
Pâinea, pe cartelă, o obţineau doar cei angajaţi permanent în unităţile de stat şi o cumpărau de la mari distanţe. Mulţi copii mergeau să mănânce la fermele  IAS-urilor unde părinţii lor lucrau ca zilieri sau angajaţi – deşi nu prea era nicio diferenţă între zilier şi angajat. Mai mult decât angajatul, zilierul, în cele mai multe dintre cazuri, pleca de acasă luni dimineaţa şi se întorcea sâmbătă seara, după ce lucra zece ore pe zi la fermele IAS-urilor în raza căruia se afla. 
 
Cu toate măsurile speciale luate de autorităţi, de izolare totală a strămutaţilor, mulţi dintre aceştia au reuşit să păstreze legături cu rudele rămase în locurile de baştină. Cunoscând situaţia alimentară deosebit de grea a rudelor aflate în detenţie în lagărele din Bărăgan, cei rămaşi acasă încercau să le uşureze situaţia prin expedierea de colete cu alimente şi alte produse de strictă necesitate. Dar Miliţia avea grijă ca cele mai multe din aceste colete să nu ajungă niciodată la adevăraţii destinatari.
 
ARESTAŢI LA DOMICILIUL FORŢAT
 
Încă de la sosirea în viitoarele vetre de sat, deportaţii erau atenţionaţi că nu au dreptul să părăsească satul  sau locurile de producţie, că nu au voie să interacţioneze cu persoane din afara comunităţii şi nici să primească  vizite, corespodenţă sau pachete. De altfel, chiar primele aşezări ale deportaţilor erau amplasate la distanţe care să le asigure deplina izolare de restul localităţilor.
 
În octombrie 1951, Sfatul popular al regiunii Ialomiţa trimitea către Comitetele provizorii din satele noi următoarea circulară: „Motivat de adresa nr. 1.227 din 15 septembrie a.c. a Direcţiei  Miliţiei Regionale Ialomiţa, vă facem cunoscut că nu aveţi dreptul de a elibera  autorizaţii de călătorie pentru orice fel de deplasare  a cetăţenilor din comuna respectivă. În caz de abatere, vinovaţii vor fi sancţionaţi“.  La scurtă vreme, într-o altă circulară se preciza:
„Conform adresei nr. 1584 din 1 octombrie 1951 a Direcţiei Miliţiei – sectorul Înscrierea şi Evidenţa populaţiei, în urma dispoziţiilor  date de Ministerul Afacerilor Interne, vă facem cunoscut că nu aveţi dreptul de a da nici o adeverinţă dislocaţilor şi nici de a da voie a părăsi comuna în afară, decât pentru muncă până la 15-20 km“. 
 
„Mărturiile celor care au scăpat din acest infern şi documentele care s-au păstrat confirmă că strămutaţii nu aveau voie să iasă din sat, cel puţin în prima perioadă,  decât pentru a se deplasa la locurile de producţie – şi atunci însoţiţi de patrule, care-i supravegheau de teama evadărilor sau a acţiunilor subversive“, explică profesorul Ţiripan. Doamna Ţiganu P. Natalia, care a trăit această dramă  a deportării, îi transmitea profesorului, într-o scrisoare  din 6 august 1990: „Din momentul când am fost ridicaţi şi dislocaţi la Dropia, nu am mai putut părăsi satul nici pentru o zi, deoarece cei ce erau cumva mai curajoşi şi se îndepărtau de comună mai mult de 15 kilometri, rază pe care se întindeau gospodăriile agricole şi şantierele pe care eram forţaţi să lucrăm muncă necalificată – indiferent de pregătire – erau despărţiţi de familie şi duşi la Poarta Albă, la Canal“.
 
MUNCILE GRELE DE LA GAS
 
Conform hotărârilor superioare, dislocaţii erau obligaţi să muncească la GAS-urile  unde au fost repartizaţi, aceasta fiind principala lor sursă de existenţă. Având în vedere că la aceste  GAS-uri lucrau şi localnicii din zonă, dislocaţii erau nevoiţi să presteze muncile cele mai grele: cultivarea orezului, recoltatul stufului, plantatul, recoltatul şi prelucratul bumbacului. Statul a avut grijă să  facă un front de lucru pentru deportaţi prin crearea Bumbăcăriei Roseţi, care începea din zona Cacomeanca şi se termina în zona Pietroiu. 
 
La muncă forţată în Bărăgan FOTO bcut.ro
 
Pentru munca prestată, zece  ore zilnic, fiecare dislocat avea de îndeplinit o normă, iar cei care nu-şi îndeplineau norma erau anchetaţi în  cursul nopţii de către miliţieni. Scoşi la muncă obligatoriu, indiferent că era vreme bună, ploaie sau burniţă,  de multe ori nu câştigau nici preţul mâncării. Dacă  nu munceau, nu primeau  alimente, asta era regula. Istoricul călărăşean dă exemplul comunei Salcâmi, care comunica:
 
„Deşi s-a hotărât scoaterea a 500 de braţe  zilnic la strângerea bumbacului de la GAS Jegălia, nu s-a reuşit decât 70 în medie pe zi. Se va recurge la sprijinul Miliţiei, iar GAS va prezenta în fiecare seară notă de cei ce nu se prezintă, aplicându-se măsuri de pedepsire,  fiind sarcină de sezon“. Insuficienţa braţelor de muncă şi deci imposibilitatea asigurării necesarului, a determinat GAS-urile să solicite trimiterea la muncă şi a copiilor, iar consiliile provizorii să dea curs, de fiecare dată, acestor solicitări.
 
„Aşa se face că, «privaţi de orice informaţie, de orice cultură, fără  nici un fel de contact cu lumea civilizată», cum îmi mărturisea un fost dislocat, elev la vremea aceea, copiii  familiilor dislocate în Bărăgan au fost siliţi să accepte regimul impus, de educare prin muncă, pentru că aşa cum îmi mărturisea aceeaşi persoană «nimeni nu a avut grijă de educaţia noastră». Astfel, la comuna Ezerul,  într-o zi în care copiii trebuiau să fie la şcoală, se raporta:  «La bumbac la GAS, avem 100 copii. Este necesar 400 braţe de muncă, însă faptul că cetăţenii sunt la stuf în baltă sau lucrează la case,  iar copiii mari lucrează la clădirile civile, nu avem  posibilitatea să dăm mai mult“, spune profesorul  Nicolae Ţiripan.  
 
Vă mai recomandăm şi:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările