Drama copiilor deportaţi în Bărăgan: Mâinile erau numai răni, trebuia să aducem traista plină cu bumbac

Drama copiilor deportaţi în Bărăgan: Mâinile erau numai răni, trebuia să aducem traista plină cu bumbac

Copiii deportaţi în Bărăgan, alături de familiile lor, au trăit adevărate drame  FOTO memorialsighet.ro

Strămutaţi cu forţa din Banat în iunie 1951, peste 45.000 de suflete au trăit calvarul vieţii din Bărăgan. Pe lângă tineri şi bătrâni s-au aflat şi copii care au fost siliţi să accepte regimul crud impus de autorităţile comuniste şi care au fost privaţi de toate bucuriile vârstei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Din relatările acestora reiese faptul că nu s-au putut bucura de cea mai frumoasă perioadă din viaţă: au fost obligaţi să lucreze cot la cot cu adulţii, iar în şcolile improvizate mergeau iarna cu sarsanaua de lemne pentru a se putea încălzi şi pentru a putea fi primiţi în bănci. Pe călduri ameţitoare, erau scoşi la munci în grădini sau pe câmp pentru a câştiga un sfert de pâine. Mărturiile cutremurătoare au fost consemnate în arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet.
 
În iunie 1951 au fost deportaţi peste 45.000 de oameni din Banat, pentru a popula regiunea aridă a Bărăganului. Printre aceştia s-au aflat chiaburii, ţărani înstăriţi, duşmani ai regimului, industriaşi şi alţi etnici maghiari, basarabeni sau macedoneni. 
 
A fost a doua mare schimbare demografică făcută în România, iar comuniştii au reuşit atunci să facă, din „propritate, un delict”. Ajunşi în Câmpia Bărăganului, deportaţii, osândiţii fără vină, s-au trezit sub soarele dogoritor al unui cireşar blestemat lipsiţi de hrană, de apă şi de adăposturi. Şi-au încropit colibe şi bordeie, apoi case de locuit. 
 
Singura şansă de supravieţuire era însă munca la fermele de stat, o muncă chinuitoare pentru copiii de o şchioapă, pentru bătrânii neputincioşi, pentru bolnavi şi pentru văduve.
 

„Asta e regula, mergem unde zicem noi“

 
„Lucram la grădină şi la bumbac. Ne scoteau de la şcoală, ne dădeau o traistă, mie mi se părea imensă (eu fiind şi mai micuţ) şi o căram după mine. Nu se mai umplea traista aia deloc! (…) Mâinile erau numai răni. Aşa ne duceau de la şcoală, încolonaţi, ne dădeau câte o traistă d-aia şi ne puneau pe rând să culegem. Trebuia la sfârşitul zilei să aducem traista plină cu bumbacul cules.
 
Incidente au fost în sensul că, într-o dimineaţă, ne-au scos la aliniament în faţă, la apel şi la pregătirea pentru muncă, adică să stabilească unde îl trimit pe fiecare. Şi eu, fiind ăl mai mic, au spus: “Ăsta merge la grădină!”. Şi tatăl meu, foarte revoltat: “Cum să iei un copil la muncă? Nu vezi că e doar un copil, lasă-l acasă!”. Şi miliţianul care era acolo (era călare pe un cal sur, care s-a ridicat în două picioare) a zis: “Ce, mă, faci tu ordine aici?”. Şi avea nişte cravaşe, vână de bou le zicea. Şi i-a dat una d-aia lui taică-meu peste faţă, i-a rămas o dungă pe faţă. „Ce, face el ordine? Asta e regula, mergem unde zicem noi”, povestea într-un interviu Gheorghe Cotorbai la 11 ianuarie 2005, acordat reporterului Oana Şerban.
 

500 de braţe, scoase zilnic la lucru

 
Din multele informaţii pe care le deţine, în urma cercetării documentelor de arhivă, istoricul călărăşean Nicolae Ţiripan confirmă faptul că şi copiii erau scoşi la muncă. De exemplu, într-un document de la comuna Salcâmi se comunica: „Deşi s-a hotărât scoaterea a 500 de braţe zilnic la strângerea bumbacului de la GAS Jegălia, nu s-a reuşit decât 70 în medie pe zi. Se va recurge la sprijinul miliţiei, iar GAS va prezenta în fiecare seară notă de cei ce nu se prezintă, aplicându-se măsuri de pedepsire, fiind sarcină de sezon“.
 
 
Şi copiii mici erau trimişi la muncă FOTO memorialsighet.ro
 
„Insuficienţa braţelor de muncă - şi deci imposibilitatea asigurării necesarului - a determinat GAS-urile să solicite trimiterea la muncă şi a copiilor, iar consiliile provizorii să dea curs, de fiecare dată, acestor solicitări. Aşa se face că, „privaţi de orice informaţie, de orice cultură, fără nici un fel de contact cu lumea civilizată”, cum îmi mărturisea un fost dislocat, elev la vremea aceea, copiii familiilor dislocate în Bărăgan au fost siliţi să accepte regimul impus, de educare prin muncă, pentru că aşa cum îmi mărturisea aceeaşi persoană <nimeni nu a avut grijă de educaţia noastră>. 
 
Astfel, la comuna Ezerul, într-o zi în care copiii trebuia să fie la şcoală, se raporta că „...la bumbac la GAS, avem 100 copii. Este necesar 400 braţe de muncă, însă faptul că cetăţenii sunt la stuf în baltă sau lucrează la case, iar copiii mari lucrează la clădirile civile, nu avem posibilitatea să dăm mai mult”, se arată în documentele cercetate de prof. Nicolae Ţiripan. 
 

Sub soarele arzător, la 35 de grade

 
Privaţi de orice bucurie, copiii erau chinuiţi de către autorităţile comuniste, la fel cum se proceda şi cu adulţii apţi de muncă. 
 
„Acolo în grădină pliveam ceapă, usturoi, scoteam arpagic. Eram câteva sute de copii şi ne duceam să muncim sub soarele arzător, la 35°, în loc să fi stat să ne bucurăm de copilărie. Mergeam şi ne dădeau mâncare, dimineaţa: un sfert de pâine neagră (100 gr.) şi o ceaşcă de cafea “Menado”, care era făcută din cereale, şi la prânz primeam o farfurie de fasole, cu un castravete d-ăla mare, cu seminţe, arăta Aurel Nichiforeanu într-un interviu din data de 12 martie 2005 acordat reporterului Oana Şerban.
 
Mărturia unui alt deportat a fost consemnată în cartea „Sârbii din România în Golgota Bărăganului”: „Îmi aduc aminte cum noi, copiii, am stat la coadă lângă o baracă de scânduri ca să primim o cană cu lapte. Eu fiind mai micuţ mă strecuram să primesc de două ori lapte şi pentru sora mea. Aduceam laptele la mama şi bucuros îi spuneam cum l-am păcălit şi de data asta pe nenea care împarte laptele, că adesea nu aveam lapte“ 
   
 
La şcoală, în Bărăgan FOTO memorialsighet.ro
 
„Nu pot să spun că am avut copilărie“, povestea în 2008 o altă deportată. 
 
“Această parte din viaţa mea lipseşte. Pentru că, de foarte mică, am avut responsabilităţi. Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de doi ani. 
 
Toată distracţia noastră consta în joaca pe câmpiile alea întinse. Mergeam vara cu vitele pe câmp, cu copii de vârsta noastră… şi inventivitatea copiilor în materie de joacă este infinită. Găseam noi posibilităţi să ne jucăm fără jucării. Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea soarelui. 
 
Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiş, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo. Fiecare ce-şi închipuia...“, a povestit şi Ileana Mateescu, într-un interviu din 21 iulie 2008 acordat reporterului Andreea Cârstea.
 

Fugeam după ciulini 

 
În unele situaţii, copiii uitau de viaţa grea şi găseau motive de bucurie în orice. O deportată povestea în 2005, într-un interviu pentru Memorialul Sighet, că nu a avut jucării, dar copiii se distrau împreună: „Ne jucam împreună, ca orice copil din lumea asta. Atât că n-am avut jucării, ne jucam cu te miri ce, fugeam după ciulini… “, povestea Ecaterina Uzun reporterului Cristina Mincu, la 13 martie 2005. 
 
„Printre bordeie, case în construcţii şi privaţiuni de tot soiul, viaţa curgea înainte, mai ales pentru noi, copiii“, relatează Victor Rusu în „Bandit titoist, la 9 ani”. 
 
„Pentru noi până şi nenorocirea care se abătuse pe familia noastră era un prilej de joc. Vă rog să nu zâmbiţi, copiii, în orice condiţii nu au cum să nu se joace. Treceam, deci, în fiecare zi, peste uliţe şi naţii şi ne jucam: de-a „Purceaua”, de-a „hoţii şi vardiştii”… 
 
Îmi aduc aminte că fierbeam cartofi pentru fratele meu şi aveam grijă de el. Eu aveam trei ani, el un an şi jumătate. De, viaţă!“, relata Velica Baicu, în cartea scrisă de Miodrag Milin şi Ljubomir Stepanov, intitulată „Sârbii din România în Golgota Bărăganului”.
 

Şcoala în deportare

 
Iată un fragment dintr-un interviu cu Dora Sarafoleanu, realizat de Cristina Mincu (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 2060): „Din clasa a II-a până în clasa a VI-a am urmat-o acolo cu copii deportaţi din satul respectiv. Învăţătorii au fost tot foşti deportaţi, care erau din zona Olteniei, din Vânju Mare. Bineînţeles că şcoala noastră, în afară de învăţătorii noştri deportaţi, avea un politruc care urmărea ce fel de educaţie ni se face… Şi eram clasa I cu a II-a, a III-a cu a IV-a comasaţi, fără cărţi la început, decât cu un maculator. Mai mult educaţie aşa, orală, pot să spun. Aceasta a fost deportată la vârsta de 8 ani împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mic, Silviu) din Comloşu Mare (Timiş) în Măzăreni (Brăila)“
 
 
Şcoală elementară din judeţul Ialomiţa FOTO memorialsighet.ro
 
Ştefan Mina povestea într-un interviu realizat de Mihaela Udrescu (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 2595): „Am început şcoala. Trebuia să duci lemne la şcoală pentru încălzit. Deci, eram obligaţi să ducem lemne, din pădure, trebuia să mergi la şcoală cu sacsanaua de lemne sub braţ, că altfel nu te primea la şcoală… Învăţătorul era tot un om din acesta deportat, dar un om cu caracter. El mi-a pus creionul în mână“
 

Nume de copii deportaţi în Bărăgan:

 
Ileana Mateescu, deportată la vârsta de 5 luni împreună cu familia (mama, tata şi fratele mai mare) din Gârdoaia (Mehedinţi) în Rubla (Brăila).
 
Ecaterina Uzun, deportată la vârsta de 7 ani împreună cu familia din Denta (Timiş) în Lăteşti (Ialomiţa).
 
Aurel Nichiforeanu, din Bucovina de Nord. Refugiat în 1945, este deportat la vârsta de 12 ani împreună cu familia din Şandra (Timiş) în Fundata (Ialomiţa).
 
Ţvetco Mihailov, deportat la vârsta de 4 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora mai mică) din Saravale (Timiş) în Bumbăcari (Galaţi).
 
Gheorghe Cotorbai, deportat la vârsta de 6 ani împreună cu familia din Becicherecu Mic (Timiş) în Fundata (Ialomiţa).
 
Aurel Socolescu, din Cernăuţi. Refugiat în Banat, în 1944, este deportat la vârsta de 15 ani împreună cu familia din Şandra (Timiş) în Fundata (Ialomiţa).
 
Victor Rusu deportat la vârsta de 9 ani împreună cu familia (mama, tata şi sora) din Balta Verde (Mehedinţi) în Movila Gâldăului (Ialomiţa).
 
Velica Baicu, deportată împreună cu familia (mama, tata, fratele în vârstă de 1 an, bunica şi străbunica) din Variaş (Timiş) în Feteştii Noi (Ialomiţa).
 
 
Vă mai recomandăm şi:
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările