VIDEO Ion Nicolescu sau povestea tristă a poetului care a „hrănit” cu versuri folk-ul anilor ‘70

VIDEO Ion Nicolescu sau povestea tristă a poetului care a „hrănit” cu versuri folk-ul anilor ‘70

Poetul Ion Nicolescu                          FOTO Bibliotca Judeţeană Buzău

Boala şi sărăcia sunt cuvintele prin care poate fi descrisă, pe scurt, a doua parte din viaţă a poetului buzoian Ion Nicolescu, de la moartea căruia s-au aşternut deja mai bine de şase anotimpuri. A fost unul dintre textierii preferaţi de către marii folkişti ai ţării, versurile sale regăsindu-se în numeroase melodii din colecţia Cenaclului „Flacăra”.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Despre opera şi viaţa presărată cu neajunsuri a poetului buzoian Ion Nicolescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, s-a scris cu generozitate atât în publicaţii tipărite, cât şi online. 

Din relatările celor care l-au cunoscut, aflăm că Nicolescu a fost un poet excentric, „ciudat”, căruia o boală apăsătoare i-a alterat destinul încă din anii tinereţii. Trăia dintr-un venit modic şi ajunsese, după 2001, să locuiască la fratele său din Buzău, după ce fusese evacuat din locuinţa pusă la dispoziţie în Bucureşti de Uniunea Scriitorilor din România. 
 
Într-un necrolog publicat de un coleg scriitor, pe blogul personal, buzoianul Ion Nicolescu este descris fără menajamente ca fiind „un homeless, dormind pe unde apuca, mai ales în trenuri pe ruta Bucureşti-Buzău sau, vara, Bucureşti - Neptun, staţiune unde găsea adăpost la Casa Scriitorilor. A trăit în ultimii 20 de ani din ajutor social permanent acordat de USR şi din mila unor binevoitori pe care îi tapa de sume modice” (Horia Gârbea, scriitor).
 
Ion Nicolescu a fost „adoptat” cu bune şi cu rele în familia scriitorilor buzoieni, în ciuda aparenţelor care îi creionau mai degrabă un profil haios, poate şi din cauza vestimentaţiei din care nu lipseau niciodată pălăria şi ochelarii de soare.

„Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare… A scos o carte pe care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul Ion Gheorghe lansa două cărţi, i-a întins volumul. S-au spus multe nume acolo, dar nu am reuşit să identific persoana de la un metru de mine cu unul dintre ele. Am plecat de acolo puţin intrigat de prezenţa bătrânului cu aer extravagant, atipic. L-am reîntâlnit la Râmnicu Sărat la o lansare de carte a lui Constantin Marafet. Marin Ifrim l-a prezentat: poetul Ion Nicolescu. <Bătrânul> a păşit în mijlocul sălii, conştient de efectul prezenţei sale, ca un senator în amfiteatrul roman, ca un Socrate în Agora. A început să recite”, îl descrie într-un text publicistic scriitorul Teo Cabel.
 
Oamenii de cultură din Buzău l-au ajutat pe sărmanul lor coleg cu mâncare, haine şi chiar bani. „Era o vreme când deputatul Mircea Costache, bun cunoscător al vieţii artistice şi al vieţii artiştilor, îi oferea câte patru milione de lei pe lună, din salariul său de parlamentar. De asemenea, colegul Marin Ifrim îi asigura zilnic câte o porţie de mâncare”, spune Viorel Frîncu, publicist.
 
Traiul mizer, dezordonat, şi-a pus din ce în ce mai adânc amprenta pe starea de sănătate a poetului, astfel că în februarie 2012 s-a prăbuşit pe caldarâm, chiar lângă zidul liceului pe care îl absolvise cu multe decenii în urmă. Momentul este surprins de scriitorul Valentin Cojocaru, într-un articol publicat în almanahul „Renaşterea Buzoiană”. 

„În unele ocazii, l-am ocolit. Pe 1 februarie 2012 ne-am întâlnit iar... Trecuse de ora trei după-amiază când m-a sunat o statisticiană de la Maternitate să-mi spună că a văzut cum un grup de tineri a încercat să ridice o persoană căzută lângă zidul Liceului <Hasdeu>. Nu a rezistat. (...) A sunat la 112 şi a stat lângă el până l-a luat maşina salvării. Nu a rămas mult timp în UPU, medicii hotărând transferul lui în ATI. Aici l-am găsit (malnutriţie, diabet, fibrilaţie)”, scrie Valentin Cojocaru.
 
Ion Nicolescu a murit pe 17 februarie, la vârsta de 69 de ani, după aproape trei săptămâni de spitalizare. „Vineri, urma să mă duc la dânsul. Cu zece minute înainte de a pleca, m-a sunat Marin Ifrim: <Teo, a murit Ion Nicolescu !>. Doar imaginile frumoase le-am păstrat, în rest nimic nu contează. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu în preajma sa în ultimile sale zile. Eram elev şi fredonam un cântec interpretat de Nicu Alifantis:  <Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni/ din dragoste ne naştem din soare şi polen/ aluat al nemuririi păstori şi militari/ cu podul palmei viaţa ne-o mângâi şi ne-o ari/ noi freamătul de codri, noi lănciile lui/ noi nu suntem o ţară onor a nimănui> (Alma Venus). Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi sta lângă autorul versurilor pe patul de spital şi să-mi spună: <Fă-mi te rog un masaj, la spate!>”, scrie Teodor Cabel, într-un articol dedicat poetului nonconformist.
 
Până şi înmormântarea lui Ion Nicolescu a fost încropită de colegii scriitori. „Au trecut vreo 30 de ore de la înmormântarea lui Ion Nicolescu, un poet care dă şi după moarte dureri de cap deţinătorilor de cap. (...) După ce şi-a dat obştescul sfârşit, timp de patru zile, i s-a căutat un loc de veci. Treabă pentru care l-am sufocat pe eseistul Marcel Isbăşoiu, consilier superior la Primăria Buzău. Acolo, la <pomana> oferită de părintele Milea, într-un spaţiu al Fundaţiei, am vorbit foarte mulţi iubitori de versuri nicolesciene. Am făcut şi glume, am spus că oriunde ar fi Ion Nicolescu, în rai, în iad sau aiurea, va face deranj”, scrie Marin Ifrim în Almanahul „Renaşterea Buzoiană”.
 
Arhitectul Aurelian Mareş , laureat al Uniunii Scriitorilor din România pentru un volum de versuri de debut „a oferit toată garnitura vestimentară necesară”, iar cantautorul Doru Enache, „a plătit un coşciug de lux. „Nu m-am putut abţine să nu-i spun acestui om întreg că, în fine, are şi Ion Nicolescu o locuinţă sigură, stabilă: coşciugul!”, spune Ifrim.
 
Ion Nicolescu s-a născut pe 19 ianuarie 1943. A absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” din Buzău, în 1961, apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1962 - 1968). A devenit doctorand în filosofie, dar starea sănătăţii l-a obligat să se pensioneze la vârsta de 25 de ani. 

A debutat în ziarul „Steagul roşu” din Bacău (1956) şi a colaborat la publicaţiile „Luceafărul”, „Viaţa Buzăului”, „Munca”, „Scânteia tineretului”, „Contemporanul”, „Amfiteatru”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Cronica”, „Tribuna”, etc.
 
A publicat şase volume de poezie: „Indulcenţe” (1969), „Ironice” (1970),  „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi vox dei” (1979), „Scrisori de serviciu” (1986), un roman „Voi de colo de la Biaritz” (1979) şi o piesă de teatru despre Eminescu, intitulată „Şi totuşi Eminescu”, care a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul Naţional Bucureşti, după Revoluţie. 
 
A fost poetul artiştilor avangardişti din anii ’70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian Pittiş, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru.

„Ne-am cunoscut în 1975, într-unul dintre spectacolele  Cenaclului „Flacăra”. El a scris versurile unor cântece mai vechi de-ale mele, cum ar fi: <Rococo>, <Voiaj>, apoi <Imn> (Trăiască România) şi <Cântec>, care se găsesc pe pe single-ul editat împreună cu Florian Pittiş în 1979. (...) Trebuie să recunosc că este poetul graţie căruia am căpătat cea mai mare popularitate cântându-i poezia. Aşa a fost să-mi rămână la suflet poemele domniei sale asupra cărora am revenit şi mă bucur nespus să le fac iarăşi cunoscute celor din jurul meu, pentru a nu fi uitate, aşa cum pe Ion Nicolescu l-a uitat viaţa, Dumnezeu ştie pe unde!”, a declarat Nicu Alifantis, într-un interviu publicat în Almanahul „Renaşterea Buzoiană”.
 
Melodii compuse pe versuri de Ion Nicolescu:
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: