Războinicii care au terorizat principatele române timp de secole: cine au fost cu adevărat tătarii, cei pe care „nici apa cea mai repede nu-i poate opri“

Războinicii care au terorizat principatele române timp de secole: cine au fost cu adevărat tătarii, cei pe care „nici apa cea mai repede nu-i poate opri“

Războinici tătari din cadrul Hoardei de Aur în faţa oraşului Vladimir FOTO Wikipedia, după o pictură de Vasily Maksimov

Timp de secole, Principatele Române (în special Moldova) au suferit din cauza unor triburi extrem de războinice, care veneau din stepele nord-pontice. În istoriografie sunt cunoscuţi drept tătari şi erau adevăraţi maeştri ai războiului călare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Prădalnicii tătari au intrat de mult timp în folclorul românesc. Sunt pomeniţi în cântecele româneşti medievale, dar şi în poveştile cu eroi autohtoni care luptă sau pier eroic în lupta cu nogaii. Tătarii sunt însă o realitate istorică pregnantă a Evului Mediu românesc, deşi există încă confuzii în ceea ce-i priveşte. Sub denumirea de tătar au fost percepuţi de cronicarii europeni în general toţi războinicii călare care s-au revărsat din stepele Mongoliei către Europa, măturând-o ca un tăvălug de foc până către fruntariile vestice. 
 
Războinicii lui Ghenghis Han, celebrul lider mongol, au fost ultimii invadatori importanţi şi de temut ai Evului Mediu, stârniţi din fundurile Asiei, la fel ca şi hunii lui Atilla cu câteva sute de ani mai înainte. După ce au prădat estul, războinicii călări mongoli, experţi în mânuitul arcului din goana calului, dar şi cu o cavalerie greu înarmată de temut, s-au îndreptat către vest. 
 
Au devastat stepele nord-pontice, au trecut cu foc şi sabie mai apoi prin statele ruseşti, Polonia, Ungaria şi până în Germania. Au luat robi, comori, au dat foc la oraşe şi au ucis tot ce le-a ieşit în cale şi era capabil să poarte arme. Au lăsat în urmă, însă, mai ales în stepele nord-pontice, formaţiuni statale care au terorizat estul Europei timp de secole. Inclusiv voievodatele româneşti.
 
Hoarda de Aur, în coasta Europei
 
Ghinghis Han, marele războinic care a stârnit ultimul mare taifun nomad asupra Europei, a murit în 1227. Marea sa stăpânire se întindea din Asia până în Europa. Înainte de moarte a împărţit-o între cei patru fii ai săi. La scurt timp Ogodai ajunge mare han şi îl trimite pe Batu Han către vest. În perioada 1236-1240, hoardele lui Batu trec prin foc şi sabie statele ruseşti, iar Moscova sau Kievul cad sub presiunea războinicilor săi. Au urmat apoi, Polonia şi Ungaria, care au fost prădate cumplit de războinicii lui Batu Han. Marele han mongol dorea să cucerească totul în calea sa. A fost oprit de moartea marelui han Ogodai. 
 
”Retragerea trupelor conduse de Batu han din stepa panonică a surprins Europa acelor vremuri. Cauzele au fost diverse, pornind de la luptele interne cauzate de moartea marelui Han Ogodai de la Karakorum (11 decembrie 1241), până la epuizarea trupelor, care ar fi trebuit să controleze un teritoriu întins şi locuit cu populaţii ostile lor. Şefii mongoli considerau că noile cuceriri nu puteau fi menţinute în cazul unei riposte astatelor creştine şi au preferat să le abandoneze. Prăzile obţinute erau îndeajuns de mari pentru a satisface pe luptători”, precizează istoricul Daniel Ciucălău în articolul său  ”Hoarda de Aur şi spaţiul nord dunărean la începutul statalităţii româneşti” din revista ”Acta Moldaviae Septentrionalis”, numerele VII-VIII. 
 
Batu Han s-a întors cu războinicii săi la Karakorum, capitala imperiului mongol, şi, susţinându-l la tron pe vărul său, Monghe, a primit drept răsplată teritoriul nord-pontic şi zonele de pe Volga, acolo unde a întemeiat o nouă stăpânire, numită Hoarda de Aur, după frumosul cort din aur aşezat de Batu pe Volga, marcând viitoarea capitală a noului stat numită Sarai. Acest nou stat mongol, condus de urmaşii lui Ghenghis Han, va fi ca un spin în coasta popoarelor est şi central europene, înclusiv a românilor. ”Odată cu înfiinţareaHoardei de Aur în 1243, prin desprinderea părţii nord vestice a imperiului creat de Gingis Han, ameninţarea mongolă se va prelungi, iar presiunile exercitate de acest nou centru de putere vor avea repercursiuni ce se vor resimţi pe parcursul secolelor următoare”, scrie Daniel Ciucălău în acelaşi articol.
 
Românii în faţa războinicilor călări
 
Populaţia românescă a avut de suferit de pe urma raidurilor călăreţilor războinici mongoli. Furia nomadă a fost cunoscută chiar cu ocazia invaziei lui Batu Han către Europa centrală. ”Populaţia românească din spaţiul extra şi intra carpatic a fost afectată de această campanie, un corp de armată, aflat sub conducerea lui Kadan, Buri şi Bucek, având misiunea de a învălui spre sud regatul maghiar şi de a anihila forţele militare dinTransilvania, împiedicându-le să se unească cu oastea regală. Trupele conduse de Kadanau au traversat Carpaţii răsăriteni, primul obiectiv atacat fiind oraşul minier Rodna, pe care l-au distrus şi au obligat 600 de germani să-i însoţească în calitate de călăuze”, arată Daniel Ciucălău.
 
Războinicilor tătari li s-au opus însă ”vlahii negrii”, aşa cum erau cunoscuţi moldovenii în cronicile vremii. În nordul Bucovinei au fost descoperite, prin cercetări arheologice, numeroase aşezări întărite, dar şi urme de şanţuri şi palisade, destinate opririi înaintării mongolilor. De altfel, mongolii, aşa cum arată cronicarul arab Raşid od Din, erau decişi să scape de formaţiunile ”vlahilor negri“, care le puneau probleme în deplasarea lor către vest. 
 
Războinicii călări au reuşit să treacă de palisadele, şanţurile şi trupele ”vlahilor negri” şi au trecut prin foc şi sabie, Moldova, Oltenia şi Banatul. A urmat bătălia de la Mohi din 1241, în care mongolii practic au anihilat armata regelui Bela. Regatul maghiar a fost pur şi simplu abandonat în mâinile războinicilor mongoli, care au prădat până în Austria. Odată cu fondarea Hanatului Hoardei de Aur, presiunea mongolă a fost constantă pentru comunităţile româneşti. ”Zonele locuite de români nu au intrat efectiv în componenţa Hoardei, aceştia fiind obligaţi la recunoaşterea suzeranităţii tătarilor, la plata unui tribut şi participarea la expediţii militare. Teritoriul acestora era considerat un fel de no man's land , la marginea regatului Ungariei. De abia la sfârşitul secolului al XIII-lea sudul Moldovei a fost integrat în Hoarda de Aur, căpătând o importanţă deosebită prin faptul că asigura legăturile cu poziţiile ocupate în Balcani“, preciza Daniel Ciucălău.
 
Ştefan cel mare, ucigaşul de tătari
 
Războinicii Hoardei de Aur au continut să reprezinte o ameninţare chiar şi în secolul al XV-lea. Cu toate acestea, din cauza luptelor interne pentru putere, dintre diferiţi pretendenţi, puterea Hoardei de Aur slăbise. În secolul al XV lea ultimul mare han al Hoardei de Aur a fost  Ahmed. Stăpânirea sa a fost cântecul de lebădă al Hoardei de Aur. De altfel Ahmed a întreprins cele mai puternice atacuri asupra Poloniei, statelor ruseşti, cetăţilor veneţiene, dar şi asupra Moldovei. Contemporanul lui Ahmed a fost marele voievod Ştefan cel Mare. 
 
Moldoveanul, a fost cel care a curmat şi a pus capăt ultimei marii invazii a Hoardei de Aur. Încă de la începutul domniei sale, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu oştile tătărăşti ale Hoardei de Aur. A şi încheiat un pact de ajutor reciprioc cu voievodul Haliciului în cazul unei invazii a Hoardei de Aur. Asta nu i-a împiedicat pe războinicii tătari să prade cumplit o bună parte din Polonia şi Lituania în 1469. Ultima mare invazie a Hoardei de Aur are loc în 1471, atunci când trupele hanului Mamak au pustiit Polonia şi s-au repezit şi asupra Moldovei. 
 
”Oastea tătarilor de pe Volga, după ce pustiise răsăritul Poloniei, s-a abătut asupra Moldovei; se pare că oastea condusă de Eminek, fiul hanului, a dat două lupte cu domnul Moldovei; cea mai zdrobitoare a avut loc la Lipnic, aproape de Nistru; tătarii au lăsat mulţi  morţi pe câmpul de luptă;  au fost prinşi mulţi captivi, printre care şi fiul marelui han”, scrie istoricul Violeta Anca Epure în revista „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004, în articolul „Contribuţii privind relaţiile dintre Moldova lui Ştefan cel Mare şi tătari”. 
 
Mulţi prizonieri au fost executaţi, iar fiul hanului - tăiat, în faţa solilor tătari, în patru bucăţi. După această înfruntare, Ştefan cel Mare construieşte împotriva tătarilor fortăreaţa de la Orhei. Odată cu moartea Hoardei de Aur, din cauza luptelor interne, la începutul secolului al XVI-lea, se va naşte o nouă ameninţare care va rezista până în secolul al XVII lea. De această dată este vorba despre Hanatul Crimeei, controlat de tătarii din această zonă, iniţial conduşi de Girai. Tătarii vor fi aliaţi şi vasali fideli ai Imperiului Otoman. De aceştia se vor folosi sultanii, ori de câte ori vor avea ocazia, contra domnitorilor români. Cavaleria tătară, rapidă şi tenace, va reprezenta inclusiv în bătălia de la Războieni pierdută de Ştefan cel Mare, diversiunea perfectă.
 
Cine au fost cu adevărat tătarii
 
De foarte multe ori în cronici sau chiar în istoriografie mongolii sunt desemnaţi inclusiv cu denumirea de tătari. Mult timp s-a crezut că tătar înseamnă mongol şi invers. Cercetătorii arată însă că între tătari şi mongoli sunt diferenţe demne de luat în seamă. În primul rând tătarii sunt de origine turcică şi nu mongolă. Tătarii cunoscuţi în cronicile chinezeşti au locuit secolul al V lea în zona deşertului Gobi. Au migrat apoi pentru a ieşi din sfera de influenţă imperială chinezească şi s-au alăturat mongolilor lui Ghenghis Han. Pentru cronicari, mongolii însă au primit numele de tătari, iar tătarii au devenit mongoli în concepţia acestora. Explicaţiile sunt numeroase.    
 
”Denumirea de tătari sub care aveau să ajungă să fie cunoscuţi aparţinea unui trib turcic, înrudit cu cel al cumanilor, avea să se impună în urma unui conflict îndelungat dintre mongoli şi aceştia, terminat prin victoria lui Temugin (viitorul Gingis Han), în 1202. Triburile acestora au fost masacrate şi împrăştiate în cadrul celor mongole, dar, datorită vitejiei şi renumelui câştigat, etnonimul va fi păstrat, acoperind o mulţime de alte etnii, dintre care cele turcice erau majoritatare”, explică istoricul Daniel Ciucălău în articolul mai sus menţionat. Louis Hambis explică la rândul său care este diferenţa între aceste triburi şi cum s-a ajuns la confuzie. 
 
”Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat catre sud-vest si a ajuns înregiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, si cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave. Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns sa le fie dat lor, atât de către chinezi, cât si de către populatiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”. 
 
Totodată mongolii s-au amestecat cu tătarii turcici în zona Hoardei de Aur şi au creat o individualitate etnică. Numele a rămas de tătari, deşi era un mix etnic mongolo-turcic. ”Învinşi de tătari şi supuşi stăpânirii acestora, în decursul timpului s-au amestecat şi s-au înrudit cu aceştia, pământul biruind încetul cu încetul natura şi felul de-a fi al cuceritorilor; aşadar mongolii, întrucât se stabiliseră aici, s-au căsătorit cu kîpceacii, a căror patrie au preluat-o, au devenit asemănători lor, iar astăzi par să descindă din aceeaşi rasă”, preciza cronicarul arab al-Umar.
 
Tătarii războinici de temut
 
Aceşti războinici, cărora formaţiunile prestatale şi statele româneşti au fost tributare şi mai apoi adversare, au fost descrişi de numeroşi contemporani. Astfel, ei sunt prezentaţi ca sângeroşi şi dornici mereu de războaie. Arhidiaconul Toma din Spalato, din secolul al XIII lea şi contemporan marii invazii, îi descrie în felul următor pe tătari: „Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni... au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei”.  
 
Există şi alte descrieri ale tătarilor ca şi a campaniilor purtate de aceasta. „Tătarii aveau o înfăţişare respingătoare şi inimi nemiloase; rămâneau neînduplecaţi la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloşi. Biserica s-a cernit în doliu, frumuseţea şi splendoarea sa dispăruseră; slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreţilor din strană nu s-a mai făcut auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat“, se lamenta armeanul Guiragos în timpul marii invazii mongole.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: