Obiceiuri arhaice în Maramureş. Ce se punea în apa de la prima îmbăiere a unui copil nou-născut
0
Prima îmbăiere a nou-născutului era una ritualică în satele din Maramureş. Pentru prima baie trebuiau îndeplinite o serie de reguli bine păstrate de-a lungul secolelor.
Momentele importante din viaţa ţăranului român au fost întodeauna marcate de ritualuri şi obiceiuri care s-au păstrat de-a lungul veacurilor.
Fiecare acţiune avea un rol, o semnificaţie pe care etnologii le-au studiat şi le-au analizat, în încercarea de a descifra viaţa de odinioară, atât de bogată în simbolistică.
Naşterea unui copil era, cu siguranţă, un moment important în viaţa familei. Fiind unul dintre cele mai însemnate praguri ale vieţii, alături de căsătorie şi moarte, numite şi „momente de trecere”, adică de transformare, naşterea unui copil vine cu multe momente pline de simboluri şi ritualuri cu rol bine definit.
Prima baie a nou-născutului o face moaşa
Prima baie a noului născut este unul dintre aceste momente. Nu oricine era în măsură să facă prima baie copilului.
„Moaşa îndeplinea o serie de rituri, respectând regulile nescrise, cu rigurozitate”, spune etnologul Pamfil Bilţiu, autorul volumului IV - Studii de etnologie românească.
Astfel, potrivit lui, vasul în care se încălzea apa pentru baie trebuia să fie nou şi nu putea fi folosit şi în alte scopuri în afară de scalda celui mic.
Prima scaldă contribuie la rolul de integrare al copilului, dar cu această ocazie se îndeplineau ritualuri ce aveau ca rol transmiterea la copil a unor calităţi, prin analogie. Astfel, copilul era spălat mai întâi doar pe mâini şi pe picioare, cu apă rece, „să nu-i fie greaţă de apă”.
Obiecte simbolice puse în apă la prima îmbăiere
O serie de obiecte erau puse în apa în care era scăldat copilul, tot cu credinţa că aceste calităţi, prin analogie, vor fi transmise copilului.
„Rolul integrator este, şi aici, relevat de practicile rituale. Astfel în apa în care era scăldat copilul se puneau bani de argint, o pană de raţă, flori din steagul de nuntă al părinţilor (anunţul viitoarei nunţi se făcea de către „chemători”, tineri călare care anunţau în tot satul evenimentul, purtând un steag „înstruţat” cu flori şi ornamente - n.r.), aghiasmă, dar şi alte flori cu rolul de a-şi trasmite calităţile nou-născutului”, mai arată etnologul.
Banul de argint trebuia să-l facă pe copil „sănătos şi curat ca arjintu”, pana de raţă urma să-i aducă mai mult curaj „să nu-i fie frică a merje la pădure”, iar florile din steagul părinţilor trebuia să-l facă vizibil, precum e steagul la nuntă.
Printre celelalte flori se numără busuiocul, plantă considerată aducătoare de noroc. Aghiasma avea rolul de a-l proteja „de duhurile rele”. De asemenea, celtin, briboi „să nu facă bube pe corp”, ceea ce trimite şi la noţiuni de medicină populară.
Apa din prima scaldă nu se aruncă oriunde
Apa din prima scaldă a copilului avea, astfel, un rol important, astfel, că era aruncată tot după prescripţii ritualice bine definite. „Dacă cel scăldat era un băiat, apa era aruncată la rădăcina unui copac. Dacă cea scăldată era o fetiţă, apa era aruncată pe flori”, mai arată etnologul.
În primul caz, cel al băieţilor, este asociată cu încredinţarea copilului la rădăcina unui pom. Credinţa veche era că soarta copilului se află în vârful pomului.
În cazul fetei, asocierea cu frumuseţea florilor este uşor de ghicit, iar rolul era de stimulare a dragostei. Moaşa rostea formule orale care confirmă această teorie: „Am ţâpat ciupa-ntre flori / Să fii dragă la feciori / Am ţâpat ciupa la ştede (ştevie, n.r.) / Să fii dragă cui te vede”.
Tot pentru „frumuseţe”, la primul înfăşat, moaşa leagă picioarele copilului cu o faşă, apropiate, strânse, pentru a „nu rămâne cracoş”. La încheierea ritualului, copilul este pus pe masă, pentru „a fi om de cinste”.
Tot pe acelaşi principiu, pentru a urmări stimularea calităţilor viitorului adult, i se punea în mână topor, ciocan şi cuie „să fie meşter”.
Pentru a i se stimula însuşirile spirituale, i se punea în mână o carte şi un creion „să ştie carte şi să scrie”, i se dădea să bea apă din clopot „să ştie cânta frumos”.
Dacă era fată, i se puneau în mână ac cu aţă „să ştie coasă”. În unele localităţi i se pune în mână flori „să fie frumoasă şi iubită ca florile”.
„Moaşele învăţau de la mamele lor”
Tanti Ileana, o femeie trecută de 80 de ani din Giuleşti, Maramureş, povesteşte cum erau cândva aceste obiceiuri. „Atunci nu erau şcoli. Moaşa era chemată acasă când năşta o femeie. Aici (în sat n.n) ea era una mai bătrână şi după ea o venit una mai tânără, care avea şcoală. Mergea omu' (soţul, n.r.) după ea, când năştea femeia. Şi moaşa o apăsa pă pântice (abdomen, n.r.) , chiar şi pă mama mea, la fel o apăsat-o moaşa care era mai de mult”, povesteşte ea.
„Pă timpuri, când s-o născut fratele meu, care acuma ar avea 90 de ani dacă ar trăi, altfel era. Moaşele învăţau de la mamele lor. Cum ar învăţa orice meserie”, mai povesteşte bătrâna.
„Coconul (copilul, n.r.) îl învălea în nişte obiele, cum rupeau rantii (scutece, n.r.). De îşi făceau rând de nişte material, îl învârtea şi lega buricu şi apoi (moaşa, n.r) fugea la alta care năştea. Şi mai venea mai târziu. Da' nu era cu plată. Îi dădeau din casă câte ceva”, rememorează ea.
Despre ritualuri, spune că mai ştie câte ceva, dar multe dintre ele au dispărut, în special după ce, în anii comunismului, în comună a fost înfiinţată o maternitate, iar femeile nu mai năşteau acasă.
„Am mai auzit şi eu, că apa se arunca unde îmblă multă lume, ca să fie aşa de iute la minte şi de isteţ cum îmblă lumea pe acolo. Pă cărare. Aieste erau obiceiurile. Şi zicea că să nu speli şi rantele şi copilu în aceie (aceeaşi) ciupă“, mai spune tanti Ileana din Giuleşti, Maramureş.
Vă mai recomandăm:
Ultima vâltoare de pe Valea Sebeşului, maşina de spălat arhaică inventată de oamenii munţilor FOTO
Se încarcă comentariile...
