Viaţa lui Caragiale în exil: a scris fabule ca anonim şi a respins orice sprijin din ţară. Vagonul mortuar cu trupul scriitorului s-a rătăcit în drum spre ţară
0
Caragiale şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la Berlin, în exil, părăsind România, dezgustat şi scârbit. În exil a scris fabule şi poezii pe care le-a semnat ca anonim. A refuzat să participe la sărbătorile din ţară, organizate cu ocazia aniversării a 60 de ani de viaţă. A scris o petiţie prin care a interzis ca piesele sale să fie puse în scenă. A murit în 1912, iar trupul său a fost adus în ţară la câteva luni de la deces.
Acuzat de plagiat de Caion, un obscur publicist invidios, şi ajuns într-un proces de calomnie în care a vrut să-şi apere onoarea, dar a sfârşit privind neputincios cum acuzatorul său a fost achitat, Caragiale se declara în 1904 scârbit de România. Dezgustat până la saturaţie de oamenii din jurul său, nenea Iancu le spunea prietenilor înainte de a lua calea exilului: ”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”.
Sprijinit de soţie şi având norocul să primească partea care i se cuvenea dintr-o moştenire, Caragiale pleacă la Berlin. ”Am fugit din ţară de proşti”, le explica dramaturgul copiilor odată ajunşi în ţara adoptivă, iar în prima scrisoare trimisă în ţară îi spunea unui prieten: ”Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului”.
La Berlin, familia Caragiale a închiriat un apartament în cartierul Willmersdorf, copiii au fost înscrişi la şcoală, iar dramaturgul s-a arătat, o vreme, liniştit şi mulţumit de calea aleasă. Dorul faţă de prietenii rămaşi în ţară şi l-a expus în lungi scrisori. De dorul limbii române a început să frecventeze cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin. Caragiale primea veşti din România de la bunul său prieten Alexandru Vlahuţă, cel care îi cerea dramaturgului să revină în ţară.
”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”, aceasta era replica dramaturgului care se declara în continuare scârbit de societatea românească.
Nostalgia vremurilor când se afla în ţară, alături de prieteni, îl îndeamnă la un an după exil să ia în calcul revenirea în România măcar pentru câteva zile. ”Ar vrea să se repeadă pentru câteva zile în ţară, să-şi vadă prietenii, să mai stea la taifas cu Vlahuţă, cu Delavrancea sau cu Gherea, să asculte muzică naţională”, notează biografii B Jordan şi Lucian Predescu în cartea ”Tragicul destin al unui mare scriitor”.
Caragiale revine în ţară în 1905 pentru a se afla la căpătâiul surorii sale, în ultimele clipe de viaţă. Revenirea a fost una scurtă. Întors la Berlin, începe să colaboreze, sub anonimat, cu câteva reviste literare. De frică să nu fie judecat, după ce ani buni a suferit din cauza criticilor la adresa operelor sale, Caragiale refuză să-şi asume scrierile.
Scrie poezii pe care le trimite şi în ţară, tot sub semnătură anonimă. Directorii ziarelor au respectat dorinţa lui Caragiale şi poeziile sale au apărut publicate cu autor anonim. ”În gestul acesta al marelui dramaturg, trebuie văzut nu numai scrupulul de conştiinţă artsitică, ci şi reflexul acestui dezgust de oameni şi de părerile lor. Nu vrea să mai apară în faţa lor, să fie judecat şi interpretat”, mai scriu cei doi biografi ai dramaturgului.
Marele anonim
Revine în ţară în 1907 pentru scurt timp şi îşi revede prietenii. Reîntors la Berlin, începe să scrie fabule pe care le trimite în ţară şi sunt publicate în revista ”Convorbiri critice” cu semnătura ”Un mare anonim”. Marele anonim va fi dezvăluit însă în scurt timp. Când ziarul ”Opinia” din Iaşi a publicat ştirea potrivit căreia în spatele autorului anonim al fabulelor se ascunde dramaturgul Caragiale, negarea acestuia nu a întârziat să apară: ”Aţi fost mistificat! Nu sunt autorul fabulei. Rog stăruitor să dezminţiţi. Scrisoare urmează. Caragiale”. Trimite redacţiei o scrisoare de dezminţire care va fi publicată însă ciuntit, fapt care stârneşte mânia dramaturgului. Continuă o serie de polemici cu ziarele în care neagă că el ar fi autorul fabulei.
”Toate meseriile necurate lasă pete”
Într-una din revenirile sale în ţară, găzduit de prietenul său, Caragiale vrea să scrie ceva la masa de brad pe care i-o pregătise Vlahuţă special pentru actul creaţiei. ”Cucerit de dorinţa neînfrântă de a scrie, Caragiale rămase încântat de masa lui de brad şi se se aşeză să scrie. Dar n-apucă să aştearnă niciun rând, când călimara se răsturnă şi cerneala se întinse pe luciul mesei. (...) «Aşa sunt eu, ghinionist», spuse Caragiale cu amărăciune. Apoi, după ce se linişti, scrise lângă pata de cerneală: «Toate meseriile necurate lasă pete. Caragiale»”, mai notează cei doi biografi în cartea ”Destinul tragic al marelui scriitor”.
Masa de brad pătată cu cerneală de Caragiale a fost păstrată cu sfinţenie în casa lui Vlahuţă. După întâmplare, nume mari ale literaturii care s-au perindat prin casa lui Vlahuţă au adăugat alte cugetări lângă înseamnarea lui Caragiale. ”Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare”, a scris Şt. O. Iosif. ”Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte”, a completat Octavian Goga.
A avut intenţia de a candida, dar a fost refuzat de partid
Cheltuitor şi boem, la Berlin Caragiale a dus o viaţă în care nu şi-a pus problema zilei de mâine şi, destul de repede, banii din moştenire s-au dus. Când a constatat că banii sunt pe sfârşite, a început să caute surse de venit. Revenit în ţară, este atras de Take Ionescu în luma politicii. ”Caragiale participând cu însufleţire la întrunirile politice, după ce ani de zile se ţinuse departe de astfel de frământări, intenţiona să se aleagă deputat. Strâmtorat de nevoi, îi cere lui take Ionescu să îi fixeze candidatura. Binenţeles, şeful nu îl refuză, ba chiar e încânat”, mai notează B Jordan şi Lucian Predescu în cartea ”Tragicul destin al unui mare scriitor”. Comitetul de partid îi respinge însă candidatura, considerând că I. L. Caragiale ”nu inspiră încredere şi nu este destul de serios”.
Renunţă dezamăgit la politică şi, în încercarea de a câştia bani, face Teatrului Naţional din Bucureşti propunerea de a cesiona drepturile de autor dramatic pentru operele sale. Negocierea cu conducerea Teatrului care susţinea că piesele sale nu mai au căutare îl nemulţumeşte şi, supărat, scrie o petiţie prin care îşi retrage piesele.
A refuzat să fie sărbătorit în ţară la împlinirea vârstei de 60 de ani
În 1912, când Caragiale era în apogeul vârsei de 60 de ani, Societatea Scriitorilor Români se hotăreşte să-l sărbătorească pe 29 ianuarie într-un festival care urma să aibă caracterul unei sărbători naţionale. Ministerul Instrucţiunii decide ca serbările dedicate dramaturgului să dureze trei zile. Iniţiatorii pregătiseră şi un program: Caragiale urma să fie întâmpinat în gară de studenţi, elevi, scriitori, urma festivalul dedicat operei dramaturgului, iar seara fusese programată procesiune cu lampioane şi o serenadă cu coruri la ferestrele acestuia. În cadrul ”Săptămânii Caragiale”, toate teatrele, cercurile culturale ar fi trebuit să îl sărbătorească punându-i în scenă operele. Manifestările includeau şi un banchet, dar şi o serată literară găzduită de regină.
”Vă felicit şi vă urez ani mulţi cu prilejul jubileului. Flacăra apare număr festiv. Rog colaborare sau împuterniciţi Vlahuţă să ne dea concursul pentru bună reuşită”, a fost telegrama prin care Caragiale era anunţat de directorul revistei Flacăra despre eveniment. Răspunsul dramaturgului a fost: ”Regret. Imposibil amândouă. Mulţumesc atenţie! Caragiale”.
Interzice reprezentarea pieselor sale în ţară, fără acordul lui scris. Iniţiatorii sunt şocaţi de poziţia dramaturgului, iar evenimentul nu mai are amploarea programată. ”Cu tot refuzul lui Caragiale de a fi sărbătorit, admiratorii săi au ţinut în multe centre din ţară festivaluri în onoarea maestrului”, mai notează biografii lui Caragiale. Iniţiatorii jubileului au avut şi intenţia de a strânge o subscripţie publică ”Fondul Caragiale” pentru a-l ajuta pe maestrul care se confrunta cu greutăţi materiale la Berlin. ”Reping categoric subscripţia. Salutări, Caragiale”, a fost răspunsul dramatrugului la propunerea de a fi ajutat cu bani. Se spune că dramaturgul ar fi refuzat banii jenat de situaţia în care se afla, pe de o parte, dar şi pentru că a realizat cât de greu i-ar fi fost să intre în posesia banilor adunaţi prin subscripţie.
”Am muncit o viaţă întreagă ca să trăiesc şi să vă cresc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame, dacă ar trebui să trăiască din munca lui”, le spunea Caragiale copiilor, dezamăgit, la Berlin.
A murit de inimă şi arteroscleroză
La Berlin, în ultimul an din viaţă, Caragiale a muncit din greu pentru a-şi achita angajamentele de plată. ”Lucrează mult şi până târziu de parcă ar presimţi ceva. Din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face şi mai dese”, descriu biografii ultima perioadă din viaţa dramaturgului.
În seara zilei de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor spunându-i soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Dimineaţa, soţia l-a găsit fără suflare. ”A murit discret de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniştea sufletească a celor dragi cu mizeriile ultimelor sale clipe. Cauza morţii lui Caragiale este arteroscleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul lui Caragiale”, se mai menţionează în biografia dramatrugului.
Vagonul morturar, rătăcit în drumul către ţară
La aflarea veştii despre moartea fulgerătoare a lui Caragiale, prietenii săi din ţară pleacă la Berlin pentru a pregăti întoarcerea în ţară a trupului acestuia. Corpul neînsufleţit al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după moarte, pentru că ministrul Plenipotenţial al României din capitala Germaniei tocmai intrase în concediu.
Rămăşiţele pământeşti au fost transportate de familie şi apropiaţi în cimitirul berlinez Schonenberg. Abia pe 18 noiembrie 1912, rămăşiţele lui Caragiale ajung în ţară, după un drum plin de peripeţii triste.
”Prin ziare îşi face locul zvonul că vagonul mortuar rătăcise două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în ţară fără hârtiile trebuitoare, pierdute şi ele, că vagonul popsise întâi în Ardeal, apoi în vestita staţie B.M.. Funcţionarii staţiei B.M, neştiind ce se află în vagonul care venise fără acte, îl deschid şi dau peste rămăşiţele pămâneşti ale marelui Caragiale. Ce crudă ironie a soartei!”, mai notează biografii dramaturgului.
Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie 1912. Înmormântarea a avut loc pe 23 noiembrie la cimitirul Bellu. După o viaţă zbucuimată, Caragiale a coborât în liniştea eternă a pământului, înconjurat de prieteni, ziarişti, admiratori, oameni politici. În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg ”cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă”.
Se încarcă comentariile...
