Miturile Chinei (3)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Doina Ruşti
FOTO Doina Ruşti

Prejudecăţile mele faţă de mâncarea chinezească erau labirintice. Porneau de la fast food-ul din vremurile comuniste, cu pacheţele de primăvară şi orez cu gălbenuş, şi se terminau la restaurantul Templul Soarelui, de pe Toamnei.

Dar într-o lună de zile toate gândurile vechi s-au spulberat, de unde se vede că nimic pe lumea asta nu e bătut în cuie. La ea acasă, mâncarea chinezească e foarte diferită, creativă, diversă şi - voi recunoaşte: nu îngraşă.

Aş pune pe primul loc mugurii de fasole, preparaţi în varii feluri, cu gust acrişor, diminuat de amestecul ingenios, care aduce alături firişoare de carne (porc  sau pasăre) şi bobiţe de fava, ardei iute, tăiat atât de subţire, încât nu ştii ce este, dacă nu e cineva cu tine, care să-ţi povestească drumul lung de la iuţeala din grădină spre deliciile de pe masă. În primul rând că pacheţelele de primăvară sunt cu totul altfel decât le ştiam. Aproape ritualic, sunt precedate de un fel de mămăligă foarte subţire, servită într-un bol minuscul. Abia după aceea vin foile de orez, subţiri ca spuma, transparente, aşezate una peste alta, şi lăsate deasupra unui vas cu apă fierbinte, ca să stea calde. Pe masă dorm câteva platouri cu ardei iute, uscat, tăiat fideluţe, carne de porc în fâşii elegante, ciuperci, bambus uşor călit şi alte lucruri bune, toate, mărunţele şi stropite cu sosuri, ca să le iei cu uşurinţă şi să le rulezi în foiţa de orez, fină şi aburită. Această clătită, cu un gust de nepovestit, de chiftea în miezul căreia se desfată vegetale proaspete şi mirodenii crocante, ei bine, pacheţelul ăsta e făcut pentru primăvară şi se consumă numai cald şi proaspăt aranjat.

Cam tot aşa se mănâncă şi xing bao gu chao rou, una dintre cele mai gustoase mâncărici, făcută, după cum zice şi numele, din muşchi de porc tocat meseriaş, amestecat cu nişte ciuperci parfumate şi cu mult ardei, foarte iute, peste care s-a turnat un sos acrişor, în care nu se simte gustul oţetului sau al lămâii, ci al unui fruct zemos, aflat pe cale de a se coace.

Foarte preţuită printre localnici este hai di lao, un recipient cu supă, care fierbe în mijlocul mesei, ingenios aşezat într-o alveolă, dedesubtul căreia stă ascuns aragazul. În vasul acesta fiecare aruncă ce-i pofteşte inima, căci masa e plină de farfurioare cu legume şi carne crudă, mirodenii şi verdeţuri.  Beţişoarele se mişcă prin aburi, ca nişte picioruşe de balerine, pescuind firişoare de carne, cartofi, bambus sau fasole, toate proaspăt preparate, loco. 

Orezul fiert nu e chiar nelipsit. Multe mâncăruri sunt servite cu orez fiert sau cu pâiniţe de orez, unele dintre ele umplute cu spanac, ciuperci, carne sau alte bunătăţi, ca orice plăcintă. Dar dacă totuşi a venit vorba despre orez, l-aş alege pe cel cu castane coapte şi bobiţe de piper roşu, numit şi piper de Sichiuan, după regiunea care-i acordă şi cea mai mare cinste. Şi câteva cuvinte despre acest piper: se serveşte fiert, stropit cu sosuri dulci-acrişoare, aşezat pe marginea farfuriei cam la orice. În cantina studenţească, de regulă, sunt câte 20 de tăvi mari, unele cu carne, altele cu legume, iar fiecare îşi face combinaţiile pe care i le cere stomacul: bambus, cartofei taro (foarte dulci), un fel de spanac, plus bucăţele de carne prăjită, uneori trasă prin pesmet, alteori prăjită în fâşii, mozolite de sosuri. Într-un vas special se află şi piperul de Sichuan, cald, îndulcit. Dar şi ceapa are căutare, foarte puţin iute şi fără gustul persistent pe care îl ştim, tăiată fin, ca scobitorile, şi aşezată musai într-un castronel oval.

Nici supele nu sunt rele, deşi nu prea au loc în meniul meu. Între acestea aş menţiona una care seamănă cu cea de roşii, acrişoară-dulceagă, asaltată de verdeţuri şi de bucăţi mari de ou fiert.

Cât despre deserturi, cele mai multe sunt moi, cremoase, dar sunt apreciate şi prăjituricile de orez, colorate (sintetic) acoperite cu o crustă de zahăr.

Şi să nu uităm fructele, nu foarte ieftine, de tot soiul, de la banalele mere, la cele exotice: mangostanul cu miez alb, jakfruit, fructul pasiunii, carambola, mango şi pepenii de multe soiuri, între care şi cel alb, parfumat şi răcoritor. Numai fructele dacă-ar fi fost, şi se topeau prejudecăţile mele! Dar bucătăria în sine mi s-a părut uimitoare şi epică, aşa cum sunt poemele medievale, cu un fir eroic, în care se văd încă jertfele unei lumi dârze.

Şi ca să închei într-o notă cunoscută, voi spune că nici vinurile nu sunt de neglijat, slabe şi curate, aflat pe mese la concurenţă cu ceaiul verde.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite