Pe aragazul cu patru ochi, mama încălzeşte uleiul. Doar cât să devină mai lichid, să-mi ungă cu el mâinile înroşite de durere. Şi în timp ce uleiul călduţ trece peste mâinile aspre, lumea devine mai bună. Pielea se hrăneşte, se lasă acoperită şi copleşită de căldura uleiului. Eu încep să-mi strâng şi relaxez pumnii. Zâmbesc şi fug sub plapumă. Rămasă singură în bucătărie, mama încearcă să-şi calmeze pielea aproape transparentă. Firele de sânge de sub ea dispar şi reapar.

E iarnă şi a început să ningă. Mama mi-a promis că mă va scoate la plimbare cu sania, aşa că o pisez la cap să se ţină de promisiune. Cu mâinile unse cu ulei, nu-mi mai este teamă să cer ce vreau. Atâta timp cât nu mai doare, pot cere şi face tot ce vreau. Aşa că vreau să mă scoată afară, mai ales că s-a strâns multă zăpadă pe trotuare. În cartierul nostru de nefamilişti, trotuarele sunt pentru pietoni, pentru biciclete conduse cu două, una sau nicio mână, pentru cărucioare răpciugoase. Vara pentru trotinete construite după ureche şi iarna pentru săniile scoase de sub patul plin de praf. Asta dacă nu era suficient faptul că trăim la ieşirea din oraş, lângă un cap de pod în care au intrat cu viteză multe maşini şi lângă patru linii de cale ferată care au luate mai multe vieţi decât alcoolul consumat după program, pe treptele din faţa uzinei.

Important e că mama a scos sania de sub pat. Are scânduri lungi şi subţiri, deloc prietenoase cu fundul, dar peste care mama pune pătura portocalie, cu ochiuri mari, bătută de mamaie la războiul de ţesut.

Afară, mama trage de sanie. Are mâinile goale, pentru că eu îi port mănuşile. Cum n-a apucat să-mi cumpere unele noi, iar pe cele de anul trecut le-am rupt prin primăvară, mi-a dat mănuşile ei. Prea mari pentru degetele mele, dar foarte călduroase. Ea trage în continuare de funia legată la sanie. Îi văd doar spatele acoperit de părul negru şi lung. Buclele par să se unească în cercuri şi peste ele cade, fără oprire, zăpada. 

Râd de bucurie şi mama se opreşte din tras. Se întoarce spre mine şi o văd cum zâmbeşte. 

„Trage fularul la loc peste nas, să nu răceşti”, îmi spune, dar până să apuc să fac asta, ea e deja lângă mine şi-mi trage fularul galben cu mov până sub ochi. Mă feresc ca arsă. Degetele mamei sunt mai reci decât fulgii de zăpadă. Ba chiar au şi o culoare ciudată, un mov cenuşiu. 

„Ce zici, ne întoarcem acasă?”, mă întrebă mama. Dau aprobator din cap şi ea începe să tragă de sanie înapoi. Trecem peste urmele pe care deja le-am format.

Acasă, mama îşi ia peste hainele de stradă halatul mov cu fermoar. E clar că-i e frig. Tata n-a venit încă, semn că atunci când o va face va fi atât de beat că ceva din casă se va sparge sau va lua foc sau părul lung al mamei va deveni mătura cu care va curăţa mizeria făcută tot de el, în timp ce capul meu se va învârti în căutarea sensului dat de palmele lui bătătorite.

Mă ustură iar mâinile. Mănuşile m-au protejat de frigul de-afară, dar pielea însetată a supt tot uleiul de la suprafaţă şi acum e, iar, doar şanţuri. Mâinile mamei sunt ascunse în buzunarele halatului, dar cred că arată mult mai urât decât ale mele. Mă doare şi mi-e somn. Nu mai vreau decât să dorm.

Mama mă înveleşte şi eu scâncesc să mă lase în pace. Mă ustură mâinile prea tare. Mă pupă pe frunte şi-mi urează noapte bună. Adorm cu mâinile pe plapuma grea.

„Trezeşte-te puţin”, îmi şopteşte mai târziu. Înceţoşat, o văd îngenuncheată lângă pat, cu o cutie în mână. Îmi unge mâinile cu cremă: „S-a întors tanti Liliana de la schimbul II şi mi-a dat nişte cremă. Te dau şi după poţi să adormi la loc”, îmi spune. Şi-mi lasă mâinile acoperite cu un strat gros de cremă să cadă înapoi pe plapumă. Adorm la loc. Cu mâinile afară.