Istoria Parfumului: mistere, seducţie şi creatori celebri

Istoria Parfumului: mistere, seducţie şi creatori celebri

Paul Poiret a fost primul creator de modă care a apelat la serviciile unui parfumier, Henri Alméras (1911- Les Parfums de Rosine)

Considerat, în Orientului antic şi la începuturile Creştinismului, dar al divinităţii şi simbolul regalităţii sacre, parfumul devine şi semn al deşertăciunii umane, atunci când era folosit în exces de cochetele din evul mediu şi Renaştere. Elegantele veacului al XVIII-lea ne fascinează şi astăzi cu mănuşile lor parfumate şi săculeţele de iasomie ascunse în faldurile rochiilor.

Parfumul, deopotrivă sacru şi efemer, a fascinat oamenii încă de la începuturile Istoriei. Povestea sa ne pune în faţa a numeroase curiozităţi şi paradoxuri, căci efluviile sale încântătoare ne plasează într-o lume a seducţiei.

Monica Neaţu, istoric şi lector la Fundaţia Calea Victoriei, ne-a vorbit despre istoria parfumurilor:

Perioada interbelică a fost epoca contrastelor, a eleganţei epurate propusă de Coco Chanel şi Jean Patou, a eliberării trupului de corsetele şi constrângerile sociale, a vitezei şi automobilului, dar şi a crizelor şi derapajelor politice şi economice de tot felul. O lume care şi-a pierdut inocenţa în tranşeele Primului Război Mondial, când doamnele trimiteau pe front batiste parfumate cu L'Heure Bleue de la Guerlain.

Războiul a schimbat mentalităţile şi moda, rochiile doamnelor au pierdut trenele, jerseul, utilizat până atunci în confecţionarea lenjeriei intime masculine, devine materialul favorit. Siluete androgine, rochii cu talie joasă, culorile discrete (negru, bej, gri, alb) şi un parfum abstract, definesc noua feminitate creată de Domnişoara Chanel şi înmiresmată de geniul lui Ernest Beaux. Tehnologizarea produsă de revoluţia industrială, dar şi de război, îşi pune amprenta şi asupra universului parfumurilor. Inovaţiile tehnice definesc parfumierul modern, cel care caută inspiraţia în artă şi societate şi recreează natura în laborator.

Chanel nu a fost prima care să ofere clienetelor un parfum şi să asocieze moda cu miresmele. Legătura este veche şi datează din Renaştere, când parfumierii fabricau şi comercializau mănuşi parfumate, din piele fină, dar şi alte acesorii parfumate. Conştient de importanţa parfumurilor în elaborarea unei apariţii în societate şi dornic să ofere clientelor o operă de artă totală, Paul Poiret a fost primul creator de modă care a apelat la serviciile unui parfumier, Henri Alméras (1911- Les Parfums de Rosine). Parfumul devine accesoriul ultim şi inimitabil, clientele nu purtau doar o simplă rochie, ci o semnătura olfactivă gândită special pentru momentul respectiv.

Ruptura produsă de Chanel no. 5, greu de perceput la prima vedere, a constat în elaborarea unui nou univers olfactiv feminin, abstract, departe de imaginea  femeii floare, delicată şi supusă precum o violetă. Astăzi, la un secol de la lansarea miticului Chanel no.5, stilul Domnişoarei, avangardist şi iconoclast, încă ne fascinează. În fond, în ce constă secretul unei miresme care a trecut cu eleganţă testul timpului şi a putut fi purtat şi de cochetele interbelice, dar şi de tinerele contemporane, adepte ale ţinutelor androgine? Răspunsul este simplu şi ni-l oferă chiar Gabrielle Chanel: "Am vrut să creez un parfum inimitabil, un parfum cum nu s-a mai făcut niciodată, un parfum de femeie, cu miros de femeie".

Beaux, parfumierul ţarilor, a încercat în laboratoarele de la Grasse să împace  natura cu sinteza. Aldehidele, compuşi de sinteză cu arome grase, metalice, de săpun şi portocale, sunt chemate să evoce  prospeţimea aerului şi a naturii. O gură de aer proaspăt pentru societatea epocii şi amintirea peisajelor polare, descoperite de Beaux în timpul războiului. Aldehidele, declaraţia modernităţii, sunt secondate de un absolut exorbitant de iasomie şi de trandafirul de mai, echilibrum magistral obţinut de parfumier inaugurând o adevărată modă în parfumeria interbelică. Asocierea  dintre aldehide şi notele florale a produs o aromă plină de personalitate, carnală, caldă şi senzuală. Trupul femeii emancipate, eliberat de corsert, parfumat acolo unde dorea să fie sărutat, ni se înfăţişează întrun joc senzual şi modern, eliberat de podoabe inutile.

Abstract şi destructurat precum picturile cubiste, Chanel no.5 redă gusturile epocii şi în materie de decoraţiuni. Flaconul minimalist, cu linii epurate, geometrice, evocă universul Art Deco, dar şi trusele de toaletă masculine, folosite de domnii eleganţi atunci când călătoreau. Eticheta sobră şi numele care evocă numărul mostrei de laborator sunt departe de universul floral şi descriptiv din titlurile parfumurilor anterioare.

Marele rival al Domnişoarei, Jean Patou, cel care propune o eleganţă epurată, rochii impecabil croite şi ţinute care evocă avangardele timpului de la funcţionalismul Bauhaus la avangarda cubistă, aduce în prim planul modei imaginea sportivei elegante. Viteză, soare, sport, vacanţă par să fie cuvintele dominante în stilul Patou. Fascinat de creaţiile lui Poiret, îl alege pe Alméras parfumierul casei. Tehnicile marketingului nu i-au fost străine lui Patou. Logoul vizibil, pentru a satisface capriciile unei clientele cu dare de mână, şi un bar dedicat parfumurilor (bar à parfums) sunt marile lui inovaţii în domeniul luxului.

 Primele parfumuri Amour-Amour, Oue sais-je? şi Adieu sagesse(1925) erau dedicate blondelor, brunetelor şi roşcatelor. Bazând-se pe publicitate şi pe un mit care are şi astăzi un succes extraordinar în rândul consumatoarelor, parfumurile erau gândite pentru un anumit tip de personalitate şi frumuseţe feminină. Lovitura de maestru datează din 1927, atunci când lansează uleiul de plajă Chaldée. Stilul de viaţă modern, vacanţele şi călătoriile le puseseră pe multe elegante într-o situaţie delicată, se întorceau cu pielea iritată şi arsă de soare din croaziere. Uleiul cu miros de flori de portocal, mosc şi narcise proteja pielea şi îi dădea şi o tentă arămie. Omagiul adus soarelui şi frumuseţiilor orientale,  Chaldée a fost o reuşită comercială, cu toate că lăsa nenumătate pete pe haine. În anul următor, Le Sien, o nonşalantă mireasmă unisex, îl transformă pe Patou în primul creator de modă care propune un parfum dedicat ambelor sexe.

Criza economică din Statele Unite (1929) a zbruncinat proiectele lui Patou. Clientele bogate încep să dispară, iar în Europa lucrurile nu mergeu mai bine. Cu un optimism incurabil şi dornic să ofere clientelor un moment de bucurie în într-o epocă sumbră, tandemul Alméras-Patou propune  cel mai extravagant experiment olfactiv din perioada interbelică.

Lansat în 1930, Joy a fost proclamat  cel mai scump parfum din lume şi aşa a şi rămas pentru o lungă perioadă de timp. Pentru 29 de grame  erau necesare 10600 flori de iasomie şi  28 de duzini de trandafiri. Un floral somptuos, trandafirii şi iasomia de la Grasse domină compoziţia ce avea o bază lemnoasă şi moscată. Excesiv, Joy nu trecea neobservat şi inunda cu arome florale  întâlnirile mondene. Conform legendei, Alméras a trebuit să accepte sugestiile lui Patou şi să modifice cantităţile de arome florale. Flaconul din cristal de Baccarat, conceput de Louis Süe şi sigilat cu fir de aur propunea o experienţă estetică influenţată de curentul Art Deco. Oferit doar clientelor fidele, inclusiv celor care treceau prin momente financiare delicate din cauza crizei, Joy s-a transformat într-o evocare tandră şi extravagantă a anilor nebuni. Pe etichetă era trecut numele clientei, iar parfumul nu se găsea decât în salonul de pe rue Saint-Florentin. Casa Patou avea să mai propună în perioada 1935-1936 parfumul Normandie, omagiul adus călătoriilor transatlantice şi Vacannces, aroma concediilor plătite sărbătorite de întreaga Franţă.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările