Cum ajungem să creştem generaţii de neputincioşi, de adulţi care se tem de responsabilitate: „Viaţa e tot mai planificată, dar tot nu ştim ce vrem“

Cum ajungem să creştem generaţii de neputincioşi, de adulţi care se tem de responsabilitate: „Viaţa e tot mai planificată, dar tot nu ştim ce vrem“

Temerile şi firicile excesive ale părinţilor, conştientizate sau nu, creează treptat o adevărată reţea „păianjen“, care se doreşte un fel de plasă de siguranţă pentru copil, dar ajunge să se dovedească, în final, o capcană. FOTO leadershiptraq.com

Îngrijoraţi că într-o societate competitivă copiii lor nu se vor descurca, părinţii ajung să le inoculeze generaţiilor viitoare teama de decizii şi le „amputează“ capacitatea de a face faţă provocărilor, consideră psihologii. Nu în ultimul rând, tehnologia a devenit un fel de prelungire a cordonului ombilical, prin care adulţii continuă să se simtă dependenţi de părinţi şi la vârsta când ar trebui să-şi crească propriii copii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Generaţiile viitoare devin din ce în de mai fragile, avertizează Psihology Today într-o amplă analiză. Motivele sunt multiple, dar cele mai importante rezultă din teama excesivă a părinţilor faţă de posibilul eşec al copilului într-o lume în care succesul personal a devenit extrem de important.

Iar problemele încep încă din momentul venirii pe lume a copilului, când părinţii au tendinţa să dezvolte un întreg sistem de control, care se extinde în mod inconştient asupra fiecărui aspect din viaţa noii persoane. Prin urmare, temerile şi firicile excesive ale părinţilor, conştientizate sau nu, creează treptat o adevărată reţea „păianjen“, care se doreşte un fel de plasă de siguranţă pentru copil, dar ajunge să se dovedească, în final, o capcană. 

Copiii au ajuns să fie protejaţi excesiv până şi atunci când se joacă, din aceeaşi teamă de a nu fi răniţi, de a fi mai buni decât copilul vecinului atunci când construiesc un castel din nisip, de a nu arăta că nu se descurcă dacă trebuie să se dea pe tobogan. Până şi simplul fapt că un copil care merge azi pe bicicletă sau cu rolele trebuie să poarte cască, role, genunchiere, cotiere, în comparaţie cu copiii de acum 30 sau 40 de ani, denotă o grijă aproape bolnăvicioasă a părinţilor moderni faţă de lucruri care, în mod normal, nu sunt considerate periculoase. Mulţi părinţii au ajuns astăzi să se implice şi să conducă până şi jocurile copiilor în primii ani de viaţă, pentru că aşa vor fi în siguranţă, nu se vor lovi, nu vor da greş, nu vor plânge, nu vor fi trişti.

„Copiii au nevoie să se simtă şi trişti din când în când. Face parte din procesul de învăţare, dezvoltare, de responsabilizare. Învăţăm din experienţe şi asta nu le exclude pe cele negative. Din astfel de eşecuri minore învăţăm cum să facem faţă unor provocări mai serioase, cum să ne descurcăm pe cont propriu“, după cum subliniază psihologul David Elkind, de la Tufts University, în SUA.

Cum se transformă lucrurile inofensive în probleme 

O etapă normală în dezvoltarea oricărui copil este cea în care devine interesat de propriile organe genitale, apoi de organele genitale ale copiilor de sex opus, apare jocul de-a doctorul, mai spune Elkind. „Însă în loc să reacţioneze cât se poate de firesc, mulţi părinţi se panichează, ajung să se întrebe ce este în neregulă cu copiii lor doar pentru că au astfel de curiozităţi“, punctează psihologul, avertizând că acesta este o formă nocivă de a încerca să-i protejezi, în loc să explici şi să informezi. 

Pe de altă parte, tot mai puţini copii reuşesc să dezvolte abilităţi de lider, abilităţi organizatorice, pentru că progresul tehnologic, prin apariţia unor surogate ca tabletele, telefoanele mobile, calculatoarele, le-a furat experienţa jocului autentic, în care interacţionează cu alţi copii de vârsta lor, iau decizii, pierd sau câştigă în faţa altor semeni, învaţă să facă faţă unor emoţii şi sentimente faţă de alte persoane, ceea ce jocul virtual nu oferă decât într-o măsură extrem de mică.

Viaţa este din ce în ce mai planificată, mai ordonată. Dar paradoxul este că în acest condiţii tot nu ştim ceea ce vrem. Părinţii şi şcolile nu se mai axează pe dezvoltarea reală a copilului, ci mai degrabă pe acumularea de rezultate academice, observă şi psihologul Elise Kramer, din cadrul Universităţii Cornell, vorbind despre încrâncenarea cu care tot mai mulţi părinţi caută grădinţele şi şcolile unde copiii au şanse să obţină cele mai bune calificative, rezultate. 

Presiunea creşte cu atât mai mult cu cât intervin factorii economici, urmare a investiţiilor considerabile pe care părinţii moderni înţeleg să le facă în viitorul copilului: grădiniţe bune, cursuri de pregătire în cele mai diverse domenii, şcoli private sau studii în străinătate.

Deşi grija părinţilor şi interesul părinţilor nu sunt în niciun caz condamnabile, ci din contră, acest mod de a pune presiune constată asupra unui copil, de a-l controla la fiecare pas, ajunge să aibă de cele mai multe ori efecte inverse, negative. Copiii devin stresaţi că nu se ridică la nivelul aşteptărilor, percep ajutorul dat de părinte la fiecare pas ca pe o dovadă a faptului că nu sunt suficient de buni ca să obţină succesul şi singuri. Astfel nu se mai simt motivaţi să-şi depăşească limitele, să devină creativi, ci se transformă în firi anxioase şi dezvoltă un soi de aversiune faţă de tot ce înseamnă risc sau motivaţia de a fi creativi. Lipsa creativităţii acţionează negativ inclusiv asupra modului în care aceştia se vor raporta la vicisitudinile fireşti ale vieţii. Consecinţele sunt triste, consideră psihologii. Tinerilor li se răpeşte identitatea, sensul şi importanţa realizărilor proprii, dar şi capacitatea de a fi perseverenţi, o abilitate extrem de necesară în viaţă.

Din punct de vedere ştiinţific, studii realizate în ultimii ani au indicat un procent semnificativ, aflat în creştere, de tineri studenţi care se confruntă cu probleme emoţionale declanşate pe fond de stres. Depresia, anxietatea, care duc la consum excesiv de alcool şi de substanţe ilegale, sunt numai câteva dintre problemele cu care se confruntă din ce în ce mai mulţi liceeni şi studenţi, afirmă profesorul Steven Hyman, de la Universitatea Harvard. Această fragilitate a tinerilor a început să se accentueze începând cu 1988, iar în 1996 studiile au arătat că anxietatea devenise principala problemă, şi aceasta continuă să afecteze şi următoarele generaţii. Un studiu făcut de Centrul de Depresie din cadrul Universităţii Michigan, arăta că un procent de 15% din studenţi din SUA se confruntă cu anxietatea, dincolo de alte dereglări emoţionale. Altele sunt anorexia, bulimia, care afectează 40% din tinere, iar procentele sunt cât se poate de reale, afirmă psihologul Russ Federman, consilier pentru studenţii Universităţii Virginia, care spune că nu face faţă numărului de tineri programaţi pentru şedinţe de consiliere. Creşterea alarmantă a consmului de alcool în rândul tinerilor se explică şi prin faptul că alcoolul nu a devenit doar o formă de a fi acceptat mai repede într-un grup, dar reduce temporar nivelul de anxietate şi oferă instant o falsă identitate, care îi ajută să facă faţă relaţionării în perioada liceului, apoi la universitate. 

Părinţii nu sunt capabili să-i pregătească pe tineri în aşa fel încât să le arate cum să se folosească ei de sistem, nu sistemul de ei. Iar instituţiile de învăţământ nu-i ajută, de asemenea, cu nimic în acest sens. Psihologul David Anderegg, profesor la Bennington College din SUA, a exemplificat problema generaţiilor de azi cu mărturisirea făcută de tânăr pacient.„Mi-aş dori ca părinţii mei să aibă şi alte preocupări în afară de mine.“

Trebuie să se înţeleagă că a fi un părinte  bun nu înseamnă să nu-ţi laşi copilul să realizeze cine este el cu adevărat, să te repezi de fiecare dată să-i rezolvi cea mai mică problemă, să nu tolerezi nici cea mai mică situaţie în care copilul dă de greu, să nu realizezi că nu este sfârşitul lumii dacă nu se descurcă la fel ca altcineva, a punctat Anderegg.

Tehnologia, eternul „cordon ombilical“ 

Tehnologia se face şi ea vinovată de permanenta monitorizare a tinerilor de către părinţi. Telefonul mobil a devenit un fel de prelungire a cordonului ombilical, care îi menţine în vizorul parental, nelăsându-le libertatea mentală de a se descurca singuri sau de a lua decizii fără să se consulte cu un adult, cu părinţii. Bineînţeles, copiii nu le spun părinţilor tot ceea ce fac, însă atunci când întâmpină cea mai mică dificultate, primul impuls este să-i sune, nu să rezolve singuri problema, caută mereu să fie ghidaţi de un adult, afirmă psihologul Elise Kramer. Iar această nesiguranţă se perpetuează pe măsură ce înaintează în vârstă. Generaţiile care cresc cu telefonul mobil în mână nu accesează setul de învăţăminte, experienţe şi valori transmise de mamă şi de tată atunci când dau de greu, pentru că aceşti tineri au altceva la îndemână, mai simplu: să-şi sune părinţii, arată Kramer. 

Mulţi psihologi conisideră că încă nu realizăm pe deplin impactul pe care tehnologia modernă sau accesul facil la telefoane mobile îl are asupra dezvoltării copiilor, tocmai pentru că este încă un domeniu care abia începe să fie cercetat, deci efectele nu pot fi stabilite în mod clar.

Bernardo J. Carducci, profesor şi psiholog la Universitatea Indiana crede că această dependenţă de telefoanele mobile distruge abilitatea tinerilor de planifica o acţiune. „Adesea, primul lucru pe care studenţii mei îl fac după ce ies de la curs este să scoată telefonul şi să sune pe cineva. Şi 95% din conversaţii decurg astfel: „Acum am terminat, ne vedem la bibliotecă în 5 minute“. Dacă i-ai luat telefonul unui tânăr din ziua de azi, i-ai luat şi capacitatea de a stabili ceva pentru viitor, de a planifica ce urmează să facă“, crede Carducci. Telefonul mobil, tehnologia, ne fac mai instabili şi din punct de vedere emoţional, ne determină să vrem ca totul să se întâmple pe loc, imediat. Devenim din ce în ce mai puţin răbdători. De la ceea ce ne dorim şi aşteptăm de la partenerul de cuplu până la frustarea acumulată în cele mai simple împrejurări ale vieţii.

Copiii au nevoie să fie încurajaţi să-şi asume riscuri, să fie învăţaţi că nu li se va întâmpla nimic îngrozitor dacă ţin cont de anumiţi factori. Au nevoie de o expunere treptată la astfel de exemple pentru a înţelege că lumea nu este un loc de care trebuie să se teamă. Însă un părinte excesiv de protector nu va face decât să le deregleze această percepţie, atitudine care îi va face pe tineri să se alarmeze şi să se panicheze şi atunci când nu pericolul nu este real, conform psihiatrul clinician Michael Liebowitz, profesor la Universitatea Columbia şi director al Clincii pentru tratarea tulburărilor de anxietate din cadrul Institutului de Psihiatrie din New York. 

Tot acest „bagaj“ emoţional acumulat în perioada copilăriei şi adolescenţei nu face decât să se reflecte în prelungirea procesului de maturizare a adulţilor. Pur şi simplu, adulţilor din ziua de azi le ia mai mult timp să se maturizeze. Conform unui studiu desfăşurat de Universitatea  Pennsylvania, perioada postadolescenţei se prelungeşte de la 20 la 30 de ani. Chiar dacă la nivel de percepţie socială sunt adulţi, aceştia nu reuşesc să se maturizeze pe deplin, să aibă un loc de muncă stabil, să se căsătorească, sa facă un copil etc. Studiul a indicat că în 1960, 65% din bărbaţi atinseseră pragul maturităţii (stabilit în funcţie de normele sociale: terminarea studiilor, angajarea, căsătorie, copil) până la vârsta de 30. Comparativ, în 2000, numai 31% din bărbaţi reuşiseră acest lucru. În cazul femeilor, 77% din acestea se încadrau în aceste repere în 1960, pentru ca în 2000 procentul să scadă la 46%. 

Concluzia cercetătorilor a fost că tinerii adulţi din ziua de azi prelungesc postadolescenţa pentru că emoţional au nevoie de timp să experimenteze şi să exploreze, să afle ce doresc de la viaţă, lucruri pe care mediul în care s-au dezvoltat până atunci nu le-a permis să o facă.

Există exemple sociale în care s-a observat că acei copii cărora li se permite să-şi asume anumite riscuri, în care li se acceptă o formă moderată de rebeliune, se dezvoltă mai armonios şi mai siguri pe ei decât în societăţile în care aceste impulsuri sau răzvrătiri nu sunt acceptate, consideră psihologul Bernardo J. Carducci.

Să fii părinte pare că a devenit mai puţin plăcut pentru adulţii din ziua de azi, notează Psichology Today. Obiectivul unui părinte este să crească un om independent, dar tocmai de aceea trebuie să renunţăm la ideea de perfecţiune. Pentru că mai devreme sau mai târziu, mulţi tineri vor trebui să se confrunte cu propria mediocritate, mai ales când părinţii nu au făcut decât să-i ajute să dobândească succesul şi să-i convingă că sunt altfel decât dovedeşte realitatea, conchid psihologii.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările